Mulţi conducători au devenit personaje de literatură contrafactuală.
Românii sunt vrednici fabricanţi de ipoteze. Există în noi un anume fast al scenaritei, o somptuozitate a urzelii care ne face greu de egalat. Când viaţa e plată sau neconvenabilă, îi inventăm o concurentă virtuală. Altfel spus, ne lăsăm în seama propriei fantezii, plutim pe aripile ei. Cât câştigăm dintr-un asemenea meşteşug?
Nu e foarte clar. Unii îşi testează puterile creatoare, alţii scapă de realitatea de zi cu zi pentru a se ascunde în faldurile poveştilor. Cu mult înainte de anii aceştia şi de isteria „second life", în care îţi delegi rosturile unei alte dimensiuni, copiii brodau presupuneri în joacă. Căci nu doar armatorul putred de bogat sau magnatul cu păduri de sonde e tentat să se joace de-a Dumnezeu. Ispita de-a recompune lumea cu ajutorul minţii încolţeşte la fel de îndrăzneţ şi în mintea ţâncilor.
Aşa a apărut jocul fără de care nicio promoţie de elevi nu se poate considera împlinită. Vi-l amintiţi? Se numea „Cum ar fi dac-ar fi" şi era o lungă înşiruire de scenarii şi prezumţii. Fiecare participant cotiza la fondul general de virtualităţi. „Cum ar fi dac-ar fi" însemna dreptul de-a opta pentru fictiv, pentru o lume pe care puteai să ţi-o amenajezi fără sugestii şi ingerinţe.
Pesemne că jocul a prins, din moment ce, la maturitate, românii - şi probabil nu numai ei - au căzut în mrejele unui sport care pleacă tot de la punerea sub semnul întrebării: fuga de realitate. Aşa au apărut concursurile de presupuneri pe diverse teme, aşa am ajuns să ne întrebăm şi azi, la fel de inutil ca acum treizeci şi nouă de ani, cum ar fi arătat România la CM din Mexic cu Dobrin în formaţie.
Între timp, jocul s-a rafinat, iar „Cum ar fi dac-ar fi" s-a transformat în „Ce-ar fi dacă?". Eroul predilect al acestor jonglerii mentale a fost, ani la rând, Nicolae Ceauşescu, reperat