Povestitorul Vasile Ilucă, nu ştiu de ce ignorat de starostii literaturii „mari“, deşi scrie cu miez şi într-o limbă precum „apa Ozanei, «cea limpede şi frumos curgătoare»“, după cum remarcă ziaristul şi prozatorul Iftimie Nesfântu, publică la Editura „Codex Aureus“ (Bucureşti, 2009) cartea PENTRU CEI CARE VIN. (...)

În dedicaţia notată pe pagina de gardă a volumului, autorul se explică, oferindu-mi „această încercare de a aduna firimiturile timpului risipit…“. Din această perspectivă, titlul capătă pentru mine înţeles, altminteri îngrijorându-mă conotaţia cumva testimonială. Într-adevăr, Vasile Ilucă strânge, între copertele recentei apariţii editoriale frumos ilustrate cu reproduceri ale picturilor sale, căci dsa este şi artist plastic, rostirile sale de-a lungul timpului, la Radio Iaşi acum şi scrise, o „aventură radiofonică intitulată «La pas prin Iaşii din suflet»“, minunate şi captivante cronici ale trecutului şi devenirii celebrei urbe moldave. Punctul de plecare, Piaţa Palatului Culturii, „adică, kilometrul zero“ şi, ca an, 1434, când fiul lui Alexandru cel Bun, Ştefan al II-lea, emite un act pomenind de Curtea Domnească Publicitate . Dar vechimea Curţii şi, implicit, a aşezării e mult mai mare, încă din secolul al XIV-lea. „Importanţa ei creşte [însă] începând cu 1564, când Alexandru Lăpuşneanu, în a doua domnie, mută capitala Moldovei de la Suceava la Iaşi“. Şi, astfel, de-a lungul excursului său radiofonic, cuprins între septembrie 2000 şi mai 2002, cu excepţională îndemânare şi acribie de cercetător autentic, cu o nemărginită dragoste pentru oraşul legendar „cu râvna şi modestia albinei, caută, găseşte şi dezvăluie semenilor săi“ (după cum îl caracterizează profesorul universitar, istoricul şi scriitorul Ioan Caproşu, prefaţatorul cărţii), povestea încărcată de istorie şi de fapte demne de a nu fi uitate de noi, dar şi de urmaşi, ale unor monumente