O istorie a circulatiei cuvintelor în interiorul unei limbi, cu ceea ce absoarbe si ce uita aceasta, în timp, ca precedând istoria propriu-zisa, un excurs prin faldurile acesteia - dar si prin cutele ei -, de si despre Alexandru George, sub unghiul literaturii, iata ce ne propune cea mai recenta carte a prozatorului, eseistului, polemistului, sub titlu mascat de Povestea unor vorbe (Editura Muzeul National de Literatura, Bucuresti, 2009).

Daca prologul volumului ne întoarce la luna august a anului 1944, cu acele cumplite urmari ce ne sunt cunoscute, fie pentru ca nervi ai acestora ne mai contracta si astazi organismul social, cele mai multe dintre eseuri au fost scrise si publicate în presa de dinainte de decembrie ’89, în acea eleganta, retorica si dezinvolta maniera atât de caracteristica scriitorului si care nu a alarmat cenzura vremii - autorul se mira singur, recitindu-si paginile din anii 1980, 1985, 1987 – în suita altora din proximii nostri ani, în masura în care textele nu poarta urma nici a unui fier rosu, nici a unor foarfeci.

Împrejurarea raspunde opiniei noastre ca, în integralitate, tabletele raspund unei viziuni unitare, nutrita de o certa eruditie si clamând, în esenta, valurile acelui amor de sine nutrind pagina sub semnul unui netradat optimism creativ. Punct în care – e cu putinta – cenzura sa fi închis un ochi. Vorba nu e, desigur, de a vedea viata în roz, indiferent de variile-i culori, ci de efectul limpezitor al luciditatii sever informate, asupra cumulului de fapte, împrejurari, situatii ale istoriei, altfel doldora de toate suferintele, împlinirile, sperantele si iluziile omenesti: „În 1947-1948, socul dezastrului venit dinspre literatura a fost asa de puternic încât te puteau întreba daca, nu doar prin idealurile si directiile ei, noua literatura mai apartinea macar prin limba urmasilor Romei, dar si ai lui Alecsandri