Inceputul anului 2010 a fost marcat de restructurari importante in mai multe grupuri de presa; despre aceste fenomene jurnalistii au vorbit in termeni apocaliptici, ca despre un sfarsit al presei scrise.
Tonul discutiei, lipsa de cunoastere si intelegere a proceselor de pe piata mass media justifica afirmatia, facuta in urma cu zece ani de un bun cunoscator al presei din tarile post-comuniste, Collin Sparks: ”stabilizarea democratiilor capitaliste inseamna o reafirmare a autoritatii asupra jurnalistilor si sfarsitul libertatii anarhice de care s-au bucurat (…) in timpul proceselor de schimbare a regimului”
In toata aceasta discutie pasionala si rareori documentata au dominat doua idei: jocurile de interese iresponsabile ale mogulilor presei si concurenta ucigatoare a internetului. Ambele au o finalitate fatalista: nimic nu poate face, nu exista solutii de scapare, ci doar de supunere (eventual cu maraieli in surdina).
Despre patronatele de presa s-a scris enorm in bibliografia de specialitate, in special de autorii cu orientare neo-marxista. Ca de obicei in asemenea situatii (declansate fie de o criza a respectivului grup economic, fie de o criza economica nationala ori globala), patronii sunt condamnati pentru ca, in cautarea profitului sau pentru a reduce pierderile, sacrifica idealurile de responsabilitate publica si, alaturi de acestea pe jurnalistii care le-ar intrupa.
Totul ca si cum patronul ar fi un Mecena, care nu urmareste profitul, ci facerea de bine. In acest context ar trebui sa amintesc ca acelasi discurs naiv-orgolios a insotit, in urma cu 16 ani, prima inchidere a unui cotidian – ”Ora”. Iata cateva exemple: “Viorel Catarama are bani sa se joace (…) o joaca nociva.
Pentru ca este vorba de soarta unor oameni. De soarta salariatilor pe care i-a lasat pe drumuri” (Meridian, 1.09.1994). Cum este
