Înregistram în ultimii ani, la noi, un fenomen neprevazut: o uzura a adevarului în domeniul culturii. Propozitiile ce-l exprima par a dobîndi o paloare, o oboseala, un aer de vestejire, fapt ce îngaduie adversarilor lor sa jubileze, ca si cum ei ar avea dreptate, ca si cum n-ar fi vorba de efectul unor inertii, prejudecati, interese, opacitati etc.
Contextul nefavorabil atît de persistent ne obliga sa repetam mereu ceea ce ar fi trebuit sa fie retinut de la început, sa insistam constatînd aceleasi neajunsuri care se apara perfid, aruncînd, ele, asupra noastra blamul banalitatii. Dar cum sa ne schimbam constiinta, în fata unor realitati stagnante? Cum sa ne prefacem ca vedem un joc de culori vii în fata cenusiului apasator, în cinica sa neclintire? Prezumam ca asemenea simtaminte îl încearca si pe Bujor Nedelcovici. Fara a-l opri sa-si reia comentariile asternute în deceniul anterior, ba dimpotriva coroborîndu-le cu nota unei întristatoare actualizari. Socotea d-sa atunci (si cum ar putea socoti, azi, altminteri?) ca putem distinge doua categorii de intelectuali. Una compusa din carturarii cu adevarat independenti de conjuncturi, „putini, izolati, tracasati, dezamagiti, nevoiti sa depuna eforturi imense pentru a-si apara libertatea de gîndire”. Alta categorie, cea a intelectualilor conformisti dupa vechiul tipic, desi asociati noii puteri, care se autoapreciaza „neutri” si „echidistanti”.
Explicatiile acestei mixturi de defetism si arivism nu sunt greu de gasit. Ele îsi au radacina într-o mentalitate amorala, dominata de ambitia crunta a afirmarii literare, disponibila tuturor ademenirilor cîrmuirii de ieri si de azi: „Interesul imediat, material, concret, este foarte grabit. Scuza fiintei de exceptie (îsi îngaduie orice, este doar… Poet!). {i setea imensa si devoratoare de notorietate: «Eternitatea se construieste aici si acum»”. Tentati
