In timpul celui de-al Doilea Război Mondial, autorităţile politice şi militare româneşti au trebuit să descopere şi să inveţe nu doar desfăşurarea de sute de mii de militari in vaste operaţii de lupte terestre, aeriene şi maritime la distanţe de mii de kilometrii de casă (spre Est, la fel ca şi spre Vest), ci şi susţinerea unor la fel de ample campanii de propagandă internă şi externă.
Pentru nici una dintre aceste aventuri politico-militare, românii nu aveau nici experienţă şi nici pregătire adecvată, iar rezultatele s-au văzut in uriaşele suferinţe şi pierderi in rândul trupelor, precum şi in absenţa oricăror efecte notabile pe plan imagologic sau politic.
"Politica tăcerii" - numită aşa de marele gazetar Pamfil Şeicaru - şi "Biroul Păcii", infiinţat de Mihai Antonescu in ianuarie 1942 (puţin inainte de dezastrul de la Stalingrad), sunt cele două sintagme sub care s-a derulat propaganda românească pe plan intern, respectiv extern, din 1940 până in 1944. Aceste sintagme cuprind nu doar obiectivele majore ale propagandei româneşti, dar şi limitele in care aceasta a trebuit să se adapteze sub presiunea condiţiilor politico-strategice ale epocii.
"Politica tăcerii" insemna păstrarea unei atitudini rezervate din partea guvernului român (care controla in fapt presa bucureşteană) faţă de vecinii ce tocmai işi insuşiseră teritorii româneşti prin presiuni şi ameninţări (URSS - până la 22 iunie 1940, Bulgaria, dar mai ales Ungaria) şi care, prin aderarea României la Pactul tripartit ii deveniseră... aliaţi. Documentul, conform căruia "sensibila" problemă a Transilvaniei in special a fost trecută sub tăcere, era arminstiţiul de presă semnat de România şi Ungaria la 15 ocombrie 1940 sub presiunea Germaniei. Pentru a fi sigură că nu va avea incidente mediatice, diplomatice şi politice stânjenitoare din partea aliaţilor, Germania şi-a mai asigurat
