Nu-i înțeleg pe cei care se plâng că România a devenit o țintă prin acceptarea de participare la scutul antirachetă al americanilor. Oare chiar nu-și dau seama că, tocmai din cauza faptului că eram un stat slab, cu un sistem de apărare deficitar, România a fost și până acum o posibilă țintă? Că un presupus atac se dă în zonele unde inamicul este descoperit, nu unde s-a baricadat? Ca membru NATO, România a fost tot timpul o țintă pentru adversarii NATO. Acum are însă șansa să se transforme într-o țintă mai greu de atacat.
Nu mă așteptam ca decizia CSAT, de acceptare a invitației lui Barack Obama de participare la scutul antirachetă, să întrunească opinii favorabile în unanimitate. Dar asta nu mă împiedică să nu remarc anumite aspecte legate de argumentele contestatarilor.
În primul rând e vorba de o semi-isterie generată de posibilele repercusiuni pe care România le va suporta din cauza deranjamentului pe care l-a provocat Rusiei. Pe ideea că americanii sunt departe, iar rușii lângă noi (scriam și ieri), întrebarea obsedantă care a urmat a fost ”Dar ce o să spună Rusia?”. E întrebarea care denotă mentalitatea fratelui mai mic, pus să aleagă între doi frați mai mari care ba se ceartă, ba se împacă (cel puțin de fațadă), în condițiile în care nu știi sigur care dintre ei e mai puternic.
Ei bine, ”Dar ce o să spună Rusia?” e întrebarea fricii. A unei fobii istorice, care ne-a făcut de nenumărate ori să rămânem pe margine și apoi să ne plângem că suntem marginalizați. Acceptarea scutului american scoate România din periferia NATO (și UE) confirmându-i rolul real pe care îl are în geopolitica actuală – acela de graniță. O graniță care trebuie susținută pentru a se putea apăra și singură.
Nu știu câți au înțeles ideea și esența Planului Marshall, cel care a scos Europa Vestică din criză după cel de-al doilea război mondial și care, în cazul Germanie
