Amurg polar în ţara Severinului, cu brâuri de zăpadă troienită. Pe Dunăre s-a pornit să curgă tăios nu apă, ci ger năprasnic. Şi valurile astea şfichiuitoare dau peste răscoale şi se revarsă pe cele două buze de pământ încărunţit de frig. În gara din Drobeta, în gara aceea blestemată să nu se mai închege vreodată, pâlcuri de oameni aşteaptă să le sosească trenul.

Sunt zgribuliţi şi mohorâţi, li se citeşte deznădejdea pe chipurile zbârcite de griji. Câţiva tineri, cu freză lustruită şi cu cercei în urechile tribale, se înjură din obişnuinţă. Au privirile întărâtate şi se hârjonesc aidoma puilor de sălbăticiuni, fără să se sfiască de lumea din jur.

De pe peronul bocnă, un zăplan cu obrajii scofâlciţi îşi strigă fârtatul cherchelit de dincolo de şine şi-l suduie. E o larmă apăsătoare, de ceată mahmură, de-un primitivism agresiv şi răscrăcărat. Stau toţi sub cerul înălbit de nea şi ascultă scâncetul pietrelor crăpate în piciorul de Damasc. Capul de pod apolodorian s-a micşorat parcă în menghina omătului încremenit şi a încetat să mai viseze la gloria de odinioară. E o ruină pierdută în istoria noastră sălcie.

Ruină e şi vechea gară a oraşului, din care n-a mai rămas aproape nimic. Nişte acareturi insalubre şi scorojite, atât. Construcţia cea nouă s-a înălţat semeaţă din bârne de oţel îmbrăcate cu geamuri şi rigips, însă e neterminată. Un schelet uriaş într-o margine pitică şi dezmoştenită. Cam aşa e şi România de azi. De fapt, două Românii, fiindcă una e muribundă, prea slăbită să-şi ţină singură tubul de oxigen la care s-a conectat cu căpoşenie în iarna îndoliată cu sângele Ceauşeştilor.

Cealaltă, recentă, e o formă fără fond, o îngrămădire de vorbe sforăitoare şi nefolositoare. Aia de demult a devenit desuetă, reacţionară, un fel de cadavru de care nu ştim cum să scăpăm. Am îngropa-o, dar nu ne putem lipsi de pensia ei amă