Contestatarii cartii mele cred ca, pentru a scrie despre Sebastian, exista un singur ton potrivit: scrierea „în tonalitatea neutrala si în regim obiectiv (descriptiv si interpretativ)”, dupa cum precizeaza dl Cristea-Enache, dar „sa fie înteles la nivel uman”, cere dna Pârvulescu, caci, vorba aceea, „empatia” poate „servi analizei”.
Ma întreb: daca este permisa „întelegerea umana” fata de un autor si fata de suferintele lui, de ce ar fi interzise dezaprobarea si ironia fata de greselile aceluiasi autor? {i: de ce n-ar fi permisa alternarea tonurilor, cum am facut eu în carte, de la dezaprobare si ironie la empatie?
Despre Sebastian s-a scris, mai ales dupa aparitia Jurnalului, pe un ton pios. Pe care eu nu l-am mai respectat. În principiu, cred ca fiecare comentator are dreptul sa scrie despre orice, pe ce ton doreste. Orice scriitor are tonul sau si fiecare carte a aceluiasi scriitor are tonul si stilul ei. Aceasta carte a mea are acest ton, care penduleaza de la ironie la empatie. Este, asa cum am mai spus, un ton secund, de ziua a doua: cartea s-a nascut dintr-un studiu initial total simpatetic cu Sebastian, pe care l-am prezentat în 2007 la un colocviu la Universitatea Ebraica din Ierusalim si din care am publicat o parte în Apostrof, numarul 11 din 2007. Cercetatorul literar – pe care ma blestema dna Pârvulescu sa-l am cîndva în viitor, si pe care eu, daca ar aparea, l-as considera o nesperata sansa – va descoperi ca o buna parte din acest prim text aparut în Apostrof a fost pastrata, cu empatia mea cu tot, în Diavolul si ucenicul sau... . Pe masura ce-am descoperit complexitatea reala a lui Sebastian, tonul meu s-a complicat si el, prinzînd într-o unica retea dezaprobarea, stupoarea, simpatia, compasiunea, aprobarea etc. Nu vad de ce m-as fi retinut, în mod ipocrit, de la ironii. M-am recunoscut partial într-o observatie pe care a facut-o dl
