Cam toate substantivele care încep cu „anti“ au ceva respingator si desuet. Numai ca aparenta detestabila nu le vine din miezul ostil pe care prefixul îl sugereaza – „anti“ cere potrivnicie semeata cu sens agresiv –, ci din lipsa de autonomie a întelesului cuvîntului.

Cine e „anti“ nu sta pe picioarele lui, atîrnînd mereu de o statuie împotriva careia lupta. În al doilea rînd, moda prefixelor cu alura docta, al caror sens e croit sec printr-o mecanica alaturare de particule snoabe, moda aceasta s-a rasuflat. E cazul vocabulelor care, banalizate prin raspîndire si tocite prin abuz, sunt sterpe în sugestii si goale în consecinte. Anti-urile si isme-le si-au vlaguit prospetimea. În al treilea rînd, în ciuda vointei autorului, care cauta sa te convinga ca termenul „antimodern“ e de o claritate raspicata, semnificatia lui ramîne cetoasa si enigmatica. Antimodernul e un termen fatal echivoc, ale carui margini se pierd în nedeterminare, chiar daca Compagnon se straduieste sa-l defineasca cît mai precis. {i cum orice cuvînt vag este confuz, în timp orice cuvînt clar e steril, Compagnon alege confuzia sacrificînd claritatea, pentru a scapa de uscaciunea notiunilor explicate dupa exigentele de cavou ale principiilor logicii.

În fond, cartea lui Compagnon ar fi ramas intacta în continut daca nu ar fi folosit niciodata termenul de antimodern, si asta fiindca între copertile ei gasim o minutioasa si savuroasa radiografie a culturii franceze din ultimele doua secole. De la Chateaubriand si De Maistre pîna la Thibaudet si Blanchot, de la Roland Barthes si Péguy pîna la Maritain si Bergson, de la Baudelaire si Rivarol la Flaubert si Jules Monnerot, galeria celebritatilor literare e înfatisata cu nerv si cu pofta de disputa. Compagnon e un bun lector si un inspirat alegator de citate expresive, dovada ca fragmentele pe care le culege spre a ilustra gînd