Aceasta nu e o cronica de spectacol. Este o cronica a constructiilor - in cel mai concret sens - din teatru. Constructii care au inceput sa apara abia acum, dupa 20 de ani de la Reovlutie, intr-un timp al crizei si al lipsei de bani, si nu atunci când peste tot in tara cresteau blocuri de apartamente, vile, supermagazine. Inca un paradox românesc. Dar mai bine mai târziu decât niciodata.

Daca lasam deoparte Sibiul, care e un caz special, marcat benefic de pregatirile pentru Capitala Culturala Europeana, ce presupun in mod obligatoriu sa dispui de cât mai multe spatii de joc, cladirile teatrelor din România au fost, pâna de curând, numai acelea mostenite de la regimul comunist. Foarte multe s-au dovedit ani de zile improprii pentru spectacole tip studio, in care regizorii urmareau sa obtina o intimitate intre public si actori, de aceea multe montari au fost urcate cu tot cu public pe scena, reducându-se automat numarul de spectatori. Marile sali ale fostelor case de cultura, salile teatrelor din marile orase, atinse si ele de grandomania fostului regim, au functionat din inertie, fiind considerate adevarate pedepse de catre regizorii si scenografii care lucrau acolo. Iar continutul unui spectacol este determinat de multe ori de asezarea lui in spatiu, punct in care "locul teatral" devine esential. Desi era evident pentru oricine - fie el artist, director de teatru sau primar de oras - ca e nevoie de cladiri flexibile, de scene mobile pentru institutiile de spectacol, desi au fost si ani in care investitiile erau destule si constructiile infloreau, teatrele n-au ajuns pe lista comunitatilor locale pâna de curând.

Dar iata ca anul 2010 incepe cu dreptul din acest punct de vedere: la Cluj, Teatrul Maghiar a construit din martie pâna in decembrie un teatru-studio perfect, pe locul unei vechi magazii de decoruri. Studioul a fost deschis la mijlo