Pe Dumitru Crudu l-am cunoscut, o buna bucata de vreme, in ipostaza, intru totul onorabila, de poet. Mai mult decât atât, mare parte din insurgenta autorilor douamiisti i se datoreaza, caci manifestul fracturismului, pe care il semneaza in 1999 impreuna cu Marius Ianus, reprezinta punctul de pornire al acestei noi directii din poezia contemporana.
Dar, fire discreta, modesta, scriitorul basarabean a preferat sa se exprime doar prin inermediul cartilor sale, astfel incât o meritata vizibilitate a capatat abia dupa ce numele sau a inceput sa circule printre cele ale dramaturgilor tineri, nu foarte multi.
Si când am scris o monografie despre Matei Visniec m-am intrebat ce anume ii face pe anumiti scriitori impusi intr-un anumit gen (poezia, de regula) sa renunte la manifestarile directe ale sensibilitatii lor si sa-si concentreze eforturile catre teatru. Raspunsul, oricât de conventional ar fi, este ca teatrul raspunde unei nevoi din ce in ce mai acute de a privi si catre lumea in care traim, de a o asuma artistic sub forma unor radiografii-spectacol. Marturiile lui Visniec sunt numeroase in aceasta privinta; Dumitru Crudu nu se lasa nici el mai prejos, notând, intr-un laconic preambul al piesei sale Oameni ai nimanui (Editura Cartier, 2007): "Nu am inventat aproape nimic, doar am dezvoltat unele fascicule de viata. Eu nu am nascocit aceste lucruri, ele sunt niste produse ale realitatii noastre. Toate personajele din piesa mea au drept prototipuri oameni concreti, care s-au nascut in Republica Moldova". Prin urmare, drama aceasta tinde sa se apropie cât mai mult de reportaj, inscriindu-se in linia teatrului vérité, cu intarsii poetice subtile. Dumitru Crudu este un dramaturg pentru care conteaza in primul rând mesajul, nu etalarea unei palete de procedee tehnice care sa-l inscrie printre virtuozii sterili ai genului. Conventiile cele mai obisnuite ale di
