Inutil a zăbovi prea mult asupra avantajelor pentru România ale scutului antirachetă. În primul rând, faptul că România încetează a se mai afla la periferia sistemului occidental de securitate. Acum, se află într-o poziție extrem de importantă. Sunt întru totul de acord cu acei analiști care afirmă că de-abia de acum înainte România face parte, strategic vorbind, din Europa Centrală. Mai adăugați la lista avantajelor prezența pe teren a militarilor americani, aici, la Marea Neagră. Cu toate consecinţele,. Inclusiv asupra politicii noastre răsăritene.
Din păcate, nu ne facem bine și subiectul nu a scăpat de boala politizării.
O formulare cel puțin neinspirată a fost inclusă în comunicatul președintelui: scutul nu este îndreptat împotriva Rusiei.
În astfel de situaţii, este, poate, mai bine să nu spui decât să precizezi. Pentru că nu adusese nimeni Rusia în discuţie. Şi, oricum, extinderea şi regândirea scutului antirachetă, decisă încă din septembrie 2009 de administraţia Obama, fusese primită la Moscova mult mai relaxat decât proiectul predecesorului George W. Bush.
Radarele ce urmau a fi amplasate în Polonia şi Cehia, conform vechiului plan, erau considerate de Moscova o ameninţare, în mult mai mare măsură decât instalaţiile,
probabil, mobile, ce urmează a fi plasate în România.
Invocarea Rusiei este mai degrabă o mişcare de uz intern - un fel de a face cu ochiul, complice, auditoriului. „Eu vă spun că nu e o ameninţare faţă de Rusia, dar,
ştiţi voi...”
O asemenea asigurare, de care Moscova oricum nu avea nevoie dinspre Bucureşti, arată mai degrabă continuarea unui complex faţă de Rusia – după cum, nerecunoscând statul Kosovo, printr-un şir de decralaţii pline de indignare, nu am făcut decât să atragem atenţia asupra unui alt tip de complexe şi slăbiciuni. Complexe şi slăbiciuni legate de Transilvania şi prezente
