- Editorial - nr. 476 / 6 Februarie, 2010 Dupa Dictionarul explicativ al limbii romane, satul este o asezare rurala a carei populatie se ocupa in cea mai mare parte cu agricultura. Dincolo de aceasta definitie trebuie sa avem in vedere si faptul ca, aici, viata morala este oranduita dupa doua principii de baza: frica de Dumnezeu si rusinea fata de oameni. Doamne-fereste sa ajungi in gura satului, fiindca vei fi obligat sa te muti in alta parte, unde nimeni sa nu-ti cunoasca apucaturile. Am scris de nenumarate ori despre sat, un univers pe care incerc sa-l inteleg la fata locului, nu de pe internet sau din carti. De data aceasta, ma voi opri asupra unui aspect mai delicat, conservarea valorilor satului romanesc, in conditiile actuale, cand arhitectura traditionala, gradina de langa casa, indeletnicirile locale pentru supravietuire sunt influentate de mentalitati importate din Occident. Mai nou, ma preocupa solutiile moderne capabile sa impace vechiul cu noul. De pilda, am fost in Maramuresul vechi, dupa 20 de ani, si, in locul caselor sanatoase din barne, acoperite cu sindrila, am gasit vile din beton si caramida, cu multe camere, in care, probabil, nu va locui nimeni niciodata, constructii care irita privirea atunci cand sunt amplasate langa casele vechi. Ce se va alege de satul romanesc, tot mai sarac si plin de nevoi, cu o populatie imbatranita, cu tineri care isi rostuiesc viitorul pe meleaguri straine? Daca se cauta in arhivele bisericilor ortodoxe, se poate constata ca, in majoritatea satelor romanesti, numarul copiilor botezati este cu 50-80 la suta mai mic decat numarul deceselor. Sunt parohii unde, de cativa ani buni, nu s-au mai inregistrat un botez sau o cununie. Duminica trecuta, am fost in satul Santu, comuna Lunca, un sat romanesc cu 140 de familii de ortodocsi si 17 familii de greco-catolici. Dupa cum arata gospodariile cetatenilor, satul a fost prosp