Premiul câştigat în 1974 nu le-a adus notorietate internaţională celor doi câştigători suedezi. Opera lor, mai puţin cunoscută în străinătate, a confirmat teoria că meseria de scriitor nu se învaţă la şcoală.

În octombrie 1974, presa din Suedia s-a indignat când Academia suedeză a anunţat că Premiul Nobel pentru Literatură le revine suedezilor Harry Martinson (1904-1978) şi Eyvind Johnson (1900-1976).

VIDEO Nobel pentru australianul renegat

Cunoscuta instituţie academică era suspectată de provincialism, din moment ce premia doi dintre propriii ei membri. Alegerea acestora a fost cu atât mai controversată, cu cât candidaţii favoriţi erau scriitori ca Graham Greene, Vladimir Nabokov şi Saul Bellow.

Scrierile celor doi câştigători au rămas de referinţă în literatură suedeză, dar în străinătate nu au câştigat popularitate nici după ce autorilor li s-a decernat prestigioasa distincţie. Potrivit juriului Nobel, Harry Martinson merita acest premiu pentru „o creaţie scriitoricească prin care surprinde picătura de rouă şi oglindeşte în ea Cosmosul", Eyvind Johnson „pentru o artă narativă care depăşeşte graniţele şi epocile, fiind în slujba libertăţii".

Călătoria ca motor al literaturii

Visătorul şi aventurierul Harry Martinson, născut într-o familie săracă şi abandonat la mâna sorţii, a plecat să cutreiere mările la 16 ani, îmbarcându-se marinar şi hoinărind prin lume vreme de 6 ani. Acest episod biografic spectaculos a fost substanţa din care au luat naştere primele două volume de proză.

Iar consacrarea a urmat după apariţia scrierii autobiografice „Floarea de urzică" (1935). Confesiunea nu trădează un resentiment profund faţă de copilăria tristă, ci priveşte spre tainele şi suferinţele semenilor, străduindu-se să descurce iţele firii omeneşti şi pe cele ale naturii. De altfel, preocuparea pentru natură este o constantă a poeziei sal