În războiul dedicat supravieţuirii urbane, bătălia pentru locul de parcare joacă un rol esenţial. Toţi conducătorii auto au avut măcar o altercaţie verbală legată de acei trei metri pătraţi care îţi asigură liniştea. Ori au parcat, voit sau nu, pe locul cuiva, ori s-au trezit cu cineva parcat pe locul lor, moment în care i-au ridicat ştergătoarele, în loc de declaraţie de război. Cei mai belicoşi au trecut chiar la dezumflat roţi, dar, ca de obicei, soluţia cea mai violentă e şi cea mai proastă, pentru că prelungeşte şederea intrusului pe locul de parcare.
În jungla de asfalt, trebuie să te adaptezi: stabileşti cu vecinul care pleacă după tine la serviciu să îl blochezi pe el, parcând în paralel, parchezi sub bătătorul de covoare al blocului, parchezi pe aleea dedicată pietonilor, parchezi pe spaţiul verde…Asta e, supravieţuieşte cel mai tare! Străzi dintre blocuri care înainte aveau două sensuri, acum rămân cu unul singur, din cauza maşinilor parcate pe trei rânduri. Mă rog, doamne fereşte să te nimereşti în acelaşi timp pe alee cu cineva care vine din sens opus, pentru că începe un balet mai ceva ca ritualul de împerechere al păsărilor flamingo cu ciuf.
Iarna, ca şi în natură, viaţa este şi mai grea. Posesorii de maşini se împart în două categorii: cei care hibernează, lăsându-şi maşina sub mormanul de zăpadă până la topire, şi vânătorii, cei care se încumetă să plece cu autovehiculul, în ciuda pericolelor care îi pândesc la tot pasul. În această din urmă categorie, există o subcategorie. Cei care fură vizuina altuia. Adică ocupă locul curăţat de zăpadă de către altcineva. Ei, ăştia mă scot pe mine din sărite, cu adevărat. Vara, treacă-meargă, dacă îmi ocupă locul de parcare. Dar iarna? Dacă am stat să dau zăpada? Cum vii tu şi îmi ocupi locul?!
Pentru astfel de animale, care ocupă vizuina altora, există un tip de vânător special. Eu am fost vec
