Florian Bichir: „Nu l-am simpatizat niciodată pe Ion Iliescu. Şi nici acum nu pot să o fac, din mai multe considerente”.
În primul rând personale, pentru că am fost pe baricade diferite, încă din 1990. Am fost şi eu, la fel ca alţi zeci de mii de tineri, catalogat „golan” şi am simţit, pe 14 iunie 1990, „gingăşia” minerilor.
Am văzut devastată redacţia „Dreptăţii” şi mi-am dat seama ce fel de model democratic dorea să aplice Ion Iliescu. Am simţit pe pielea mea că vorbea serios despre „întinarea idealurilor comuniste”.
În al doilea rând, sub conducerea sa înţeleaptă, peste un milion de români au plecat din ţară. Dacă pentru cele păţite pot să-l iert, pentru valurile de emigranţi care au părăsit ţara nu pot să o fac. Nu pot să-l iert pentru felul în care a condus România, cel puţin în primul mandat.
Ani buni, oameni foarte serioşi au încercat să-mi explice că Ion Iliescu a fost un om providenţial pentru România. Că fără înţelepciunea lui, astăzi, România era o ţară ciuntită. Că în Bucureşti şi la Târgu- Mureş au acţionat forţe din exterior care au dorit dez membrarea ţării. O fi adevărat, nu neg asta!
Ştie şi ultimul şcolar că atunci, în acei ani tulburi, apăruse teoria lui Samuel Huntington din „Ciocnirea civilizaţiilor”, iar diverşi politologi desenau pe crestele Carpaţilor o „frontieră catolică”.
În acest timp, scenariul iugoslav era în plină derulare. Se încerca inocularea unei concepţii puerile. Aceea că în ţările catolice poate reuşi democraţia, pe când în cele ortodoxe nu, şi de aceea trebuiau despărţite de un fel de „cordon sanitar”. Poate Ion Iliescu a ajutat la menţinerea integrităţii ţării. Dar asta nu-i scuză atitudinea faţă de democraţie în primii ani, dar şi încetinirea reformelor.
Faptele sale vor rămâne la latitudinea istoricilor. O dezbatere aidoma celei privi
