Traian Băsescu a primit joi dimineaţă, printr-un emisar, invitaţia lui Barack Obama ca România să ia parte la iniţiativa americană “scutul antirachetă”. Evident, răspunsul, care poate angaja soarta naţiunii, nu era obligatoriu de a fi dat pe loc. Preşedintele Băsescu a convocat însă de urgenţă CSAT. Membrii acestuia au dat fuguţa la Cotroceni, fără a şti despre ce e vorba, iar după scurt timp Traian Băsescu a ieşit la tv şi a anunţat naţia: “CSAT a aprobat...”. Etc, etc. După negocieri, ni s-a mai spus, tratatul va fi supus ratificării în Parlament.
Chestiunea e mult prea serioasă. Probabil că înseşi negocierile ar fi trebuit precedate de informarea detaliată a Parlamentului şi de un mandat clar stabilit de acesta. Nu-s de exclus nici o largă dezbatere publică - aşa cum s-a procedat în Polonia, în Cehia – a posibilului angajament militar de o asemenea anvergură, ba chiar şi consultarea prin referendum a poporului care, nu-i aşa?, e suveran.
Fără îndoială, scutul ar întări, în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, capacitatea de apărare. Lucrurile trebuie însă evaluate lucid, pe îndelete şi în întreaga lor complexitate. Nu suntem sub iminenţa unor atacuri nucleare (vezi pretextul dovedit a fi fost fals, sub care a fost declanşat războiul din Irak). Scutul american nu vizează Rusia, declară Băsescu. E însă aceeaşi Rusie care mârâia ameninţătoare acum doi ani că scutul o va determina să-şi dezvolte armamentul strategic ofensiv, ţintind zonele unde va fi amplasat. România îşi asumă acum acest risc. Ca şi pe acela al reacţiei adverse a unor mari state europene. În fine - ne aflăm întro criză economică - sunt de calculat costurile: se discută despre miliarde de dolari. Dacă ne amintim şi de miliardele pentru achiziţionarea de avioane F16 second-hand, apoi chiar vedem că “securitatea naţională costă”. Tocmai de aceea trebuie cumpănit. Nu de unul singur.
