Respinşi de societate, câţiva zeci de copii cu probleme grave de sănătate învaţă acasă, doar patru ore pe săptămână. Alţii, mai puţin norocoşi, sunt lăsaţi în voia sorţii.

Câţiva zeci de copii din marile oraşe din ţară învaţă acasă. Nu pentru că ar avea probleme de adaptare sau dintr-un simplu moft, ci pur şi simplu pentru că nu pot ieşi din casă decât ajutaţi de părinţi, pentru că nu se pot deplasa decât într-un scaun cu rotile. Deşi adesea respinşi de societate, aceşti copii se pot considera norocoşi pentru că au şansa să studieze - e drept, doar română, matematică, puţină istorie şi geografie - patru ore pe săptămână.

Asta, pentru că alţi câţiva mii de puşti cu probleme grave de sănătate sunt lăsaţi de autorităţi în voia sorţii, doar pentru că au avut neşansa să se nască la sat. Singura educaţie pe care o primesc este de la părinţi sau de la puţinii prieteni pe care şi-i fac.

Deşi se confruntă cu un deficit de şcoli speciale şi de cadre didactice pregătite, dar şi cu lipsa manualelor şi a unor programe şcolare revizuite, copiii numiţi de lege „nedeplasabili” mai speră ca „lucrurile să se mişte şi pentru ei, oricât de încet”. Până atunci, doar cei apropiaţi le sunt prieteni de joacă, dascăli, la nevoie, dar şi colegi.

LA ŞCOALA DE ACASĂ

„Am vrut să-l dăm la o grădiniţă normală, dar nu ne-au primit”

Cristi se apleacă peste Abecedar şi apasă cu degetul pe fiecare silabă. Abia a trecut de „ş” şi începe o lecţie nouă şi grea: „â”. Nu are niciun coleg care să-i dea coate sau nicio tablă spre care să-şi fixeze privirea.

În cameră e linişte, iar băiatul nu trebuie decât să asculte vocea blândă a profesoarei lui. Pentru că se bucură de toată atenţia ei. Învaţă acasă şi, probabil, asta l-ar face invidiat de mulţi puşti de vârsta lui. Doar dacă ar fi sănătos.

Învăţăm în