Eu am ales a doua variantă, aia de scriitor “doar” onorabil într-o recenzie pentru Suplimentul de cultură, din care reproduc cîteva fragmente. “Cartea şoaptelor” e ok, mărturie ficţionalizată, strategie generatoare de efecte literare notabile, dar şi de frustrări. De aici pînă la ridicarea ei în slăvi e totuşi cale lungă: cu atîta glorie întru slava lui Vosganian mi-am adus aminte că locuiesc în provincie…
Ce avem? O carte numită „Cartea şoaptelor”. Sub titlu scrie mare „roman”. O poveste care amalgamează document şi ficţiune, tragedie, traume, efecte narative. Toate bucăţile, de la evocarea vechiului Focşani, pînă la convoaiele morţii ale armenilor din Antalia (din 1895-1915) sînt reunite de o particularitate: sînt invocaţi eroi şi martori care au trecut prin România sau care au avut legături cu familia autorului.
Încep de la observaţia foarte corectă a unui critic: „Atât autorul, cât şi comentatorii săi, mizează însă explicit pe rotunjimea artistică (de „carte”) a poveştilor prezentate. Or, dacă în primul caz, folosirea efectelor literare ca mijloace e firească (retorica în slujba mesajului, spre stârnirea impresiei), cel de-al doilea caz riscă să exemplifice confuzia până la empatie a criteriilor de valorizare.” (Adriana Stan, pe blogul Cultura). Aici e cheia neliniştii mele: nu deranjează cînd o carte îşi cîştigă extra-estetic notorietatea. Confuzia se ridică însă ameninţătoare atunci cînd este preamărit „din punct de vedere estetic” dimensiuni care ies complet din paradigma respectivă. Din păcate, nu pot formula atît de atent cum o face autoarea excelentei recenzii citate. Dar atunci cînd avem o non-ficţiune sau o semi-nonficţiune sau un roman care cîştigă prin document şi impact emoţional trebuie să-l judecăm mai ales în această logică. Altfel, riscăm să comitem un păcat mortal: judecăm frumoasele întorsături de frază prin care autorul descrie e
