Face ravagii la noi, de mai mulţi ani, jurnalistul-procuror, frate bun cu jurnalistul care le ştie pe toate.

La vremea apariţiei în versiune franceză, interviul-fluviu luat de Ignacio Ramonet lui Fidel Castro, sub titlul „Fidel Castro: Biografie pe două voci", a stârnit controverse pătimaşe. Politicieni şi publicişti de dreapta i-au reproşat lui Ignacio Ramonet că n-a fost sever în întrebările şi replicile din carte. Într-adevăr, Ignacio Ramonet nu zbiară la interlocutor, nu-l pune la punct în chip polemic şi, mai ales, nu încearcă să ne convingă că ştie mai bine viaţa lui Fidel Castro decât Fidel Castro însuşi.

Anticipând parcă un astfel de reproş, cunoscutul publicist îşi explică, în prefaţa „O sută de ore cu Fidel", formula de interviu practicată în carte printr-o detaşare polemică faţă de un anume fel de a face gazetărie în lumea de azi: „Niciodată nu mi-au plăcut cei care, atunci când iau interviuri, devin narcisişti, care nu încetează să-şi atace interlocutorul şi care au pretenţia de a demonstra că sunt mai pricepuţi, mai isteţi şi mai bine documentaţi decât persoana pe care o au în faţă. Aceşti jurnalişti nu îşi ascultă partenerul de dialog, îl împiedică adeseori să reflecteze şi ne torturează prin comportamentul lor. Nu îi îndrăgesc nici pe cei care concep interviul ca pe un soi de interogatoriu detectivistic în care, teoretic, ar exista un justiţiar de o parte şi un vinovat de cealaltă parte.

O relaţie de tip inchizitorial, cu un călău în faţa unui condamnat de la care trebuie să fie smulsă o «mărturie». Pentru aceşti oameni, jurnalismul este, înainte de toate, o «trimitere în judecată», o putere coercitivă deasupra tuturor celorlalte puteri".

Lesne de recunoscut în acest portret robot mulţi autori de interviuri din presa noastră scrisă, dar mai ales mulţi moderatori de emisiuni TV. Face ravagii la noi, de mai mulţi ani, jurnalistul-p