Drumul străluceşte în soarele rece al amiezii. Rulez spre civilizaţie, după patru zile de munte. Am lăsat în urmă Suhardul: omături scânteietoare, urme şi urlet de lupi ale căror nunţi încep acum, sfinţenia singurătăţilor din care gerul a alungat omul. Port haine "de teren", uzate, sunt nebărbierit, ţepos şi îmi închipui că am aerul ostenit al unui trapper, mulţumit de prada trudită. Care pradă, e drept, nu se prea vede: câteva zeci de imagini stau rânduite în aparatul fotografic ce doarme alături, pe bancheta maşinii.
La răsărit de Mestecăniş satele se înşiră înţepenite de frig, parcă nelocuite, pe fir de râuri cu nume vestite, strânse în poduri de gheaţă: Valea Putnei, Moldova. În Vama ştiu o brutărie minunată. De fiecare dată când trec pe acolo, nu rezist ispitei şi cumpăr două pâini cu coajă crocantă, proaspete. Bun creştin, managerul a personalizat ambalajele, asigurând consumatorul că "«Pâinea noastră, cea de toate zilele» este de astăzi", fapt adevărat.
Respect aşadar ritualul şi pâinile se lăfăie lângă aparat. Conduc reglementar, nu trec de 50 pe oră, sunt totuşi în localitate. Circulaţia e moderată, mai mult camionete, remorci cu buşteni, în general, oameni cu treabă. În ciuda gerului însă, de departe, asemenea unor lămâi conştiincioase, două siluete recognoscibile se agită în şosea. Niciodată nu mi-a displăcut prezenţa Poliţiei într-un spaţiu public.
Chiar şi în cele mai paşnice situaţii, o prezenţă autoritară şi discretă îmi pare semn de civilizaţie şi siguranţă cetăţenească. Dau să depăşesc automobilul cu însemnele instituţiei, când, abia de la câţiva metri, unul dintre oamenii legii îmi face semn să opresc. Mă supun, o fi un control de rutină al actelor ori, cum s-a mai întâmplat, un filtru menit prinderii vreunui braconier, totul e posibil.
Şi, trebuie să recunosc: figura mea de acum, neîngrijită, de-a drep
