Franța, Bosnia-Herțegovina, Belarus, Albania și Luxemburg. Aceștia sunt adversarii noștri în lupta pentru califcarea la Euro 2012.

Nu are sens să facem calcule – luptăm pentru locul 1 cu Franța ori pentru locul 2 cu Bosnia? Ultimele trei meciuri cu ”cocoșul galic” s-au terminat la egalitate. 0-0 la Euro 2008, într-un meci în care niciuna dintre echipe nu și-a dorit să câștige. 2-2 la Constanța, după ce ”tricolorii” au condus cu 2-0, iar francezii au reușit să egaleze doar grație unei execuții de excepție a lui Gourcuff. În fine, 1-1 la Paris, pe Stade de France, într-un joc în care am fost băgați cu ”fundul în poartă”, dar la finalul căruia s-a dovedit că România poate fi o echipă și fără marile vedete.

Bosnia? Bosnia există doar prin amintirea lui Salihamidzici, jucătorul lui Iuventus, și Sasa Papac de la Glasgow Rangers. Asta însă dacă vor da curs invitației lui Susici de a se întoarce la echipa națională. De Belarus și Albania trebuie să fii buimac pentru a te împiedeca, iar de Luxemburg doar jucând legat la ochi și într-un picior.

Și atunci de unde această teamă de locul 1? Mai exact de Franța? Îmi amintesc grupa din preliminariile lui Euro 84, când România începea să renască cu tatăl lui Răzvan, Mircea Lucescu: Italia – campioană mondială ”en-titre” în 82, în Spania, Cehoslovacia care mai trăia încă din mirajul titlului european câștigat în 1976, Suedia, cotată mult peste România la acea vreme și, în fine, un adversar accesibil, Cipru. Cu cine a pornit atunci Lucescu la drum? Petcu, Văetuș, Klein, Ungureanu, Țicleanu, Ștefănescu, Balaci, Gabor, Moraru, Lung, Rednic, Andone, Geolgău și Boloni. Cu excepția lui Boloni și Gabor (primul cu ceva selecții, al doilea ”Balon și Gheată de Aur” la ”mondialele” de juniori, din Australia) toți erau niște cvasi-necunoscuți, adunați de pe maidanele Craiovei și Hunedoarei. Cum s-a terminat, e deja istorie. @