Tocmai citesc un roman grozav al lui Emile Zola. E o carte care vorbeşte despre cum poate răzbi o femeie simplă într-o lume acaparată de frumuseţi şi bogăţie, condusă de bărbaţi. E o scriitură de final de secol XIX şi totuşi contemporană cititorilor de azi.
Între timp, femeia a căpătat ceva mai multă îndrăzneală, dar ceea ce îmi pare că a rămas constant de atunci e mecanismul împlinirii ei. Femeia e puternică dacă e iubită. Pe ea o pot bucura copiii, familia, cariera, dar nu există fericire mai cuprinzătoare decât aceea dăruită de un bărbat. O femeie de succes poate fi deopotrivă o femeie singură. Dacă are bani, îşi poate cel mult compensa lipsa de grijă şi atenţie a unui bărbat. Dar nu devine puternică.
Îndrăznesc să spun că unele femei ale lumii noastre au căzut pradă acestei capcane. Că trebuie să devină independente pentru a le demonstra bărbaţilor cine sunt ele. Competiţia e falsă. Femeia e cu adevărat puternică ori de câte ori e iubită.
(…)
Ca om, mă uimeşte atacul gratuit, insulta fără motiv, cu orice preţ şi din ce în ce mai zgomotos, un fenomen reliefat bine, de pildă, în trafic. Toată lumea înjură pe toată lumea, şoferii fac semne obscene, se scuipă, sar la bătaie, deşi, culmea, majoritatea încalcă normele!
Eu mă gândesc aşa: Dacă tot îţi asumi riscul de a nu respecta o regulă pe care o conteşti, măcar nu-i acuza pe alţii că sunt nesimţiţi. Pe scurt, nesimţirea aceasta perpetuă care atinge apogeul prin acuzarea altora, mă nemulţumeşte.
Şi mai e un lucru. Incapacitatea unora de a-şi da seama că se pot face remarcaţi şi fără să-şi pună poalele-n cap…
Acesta e un fragment din interviul pe care i l-am dat Ioanei Medan pentru blogul său. Pe Ioana o cunosc doar din cele câteva rânduri trimise săptămâna trecută într-o scrisoare. M-a surprins delicateţea cu care m-a abordat şi, până la final, acurateţea postării sale. E un om
