Era ceasul la care pe străzile Braşovului luminile prindeau viaţă, invitând urşii gunoieri la cină. Aduşi de taximetriştii deveniţi ghizi de ocazie, câţiva turişti se puseseră la pândă sprijiniţi de capote, pregătindu-şi aparatele fotografice pentru întâlnirea cu preablândele creaturi mormăitoare.
Ieşite din bârloage după îndelungatul post hibernal, două ursoaice, însoţite de puii din acel an, bătuseră cărare spre "buncărul" cu deşeuri al cartierului, sporindu-i neorânduiala seară de seară, apărând în marginea pădurii cu precizia pe care doar foamea - neostenitul ceasornic din măruntaie - o poate stârni.
Turiştii se bucurau de sosirea lor şi, dacă la început simţeau un fior la vederea fiarelor, le erau de ajuns câteva minute de "acomodare" spre a înţelege că sălbăticiunile nu le aveau grija, ocupate cu scormonitul prin resturile progresului, atât cât mai rămăsese din ele pe fundul cutiilor şi pungilor de polietilenă, după înfulecatul altor flămânzi ceva mai civilizaţi.
Nu se putea spune acelaşi lucru şi despre "autorităţi". Câteva false atacuri - acele scurte şarje ale ursului spre omul prea îndrăzneţ, iute abandonate şi nefinalizate cu victime - fuseseră de ajuns ca presa să reacţioneze. Se scrisese despre lipsa ordinii, despre lipsa de organizare din salubritatea locală, despre riscul la care sunt expuşi vizitatorii. Un condei lucid (evident, nu dintre "specialişti") scrisese mereu şi degeaba despre cauza reală a fenomenului: invazia omului în habitatul natural al ursului.
Construcţiile permanente, drumurile, turismul deşănţat, ATV-urile şi automobilele de teren, precum şi culesul masiv, industrial, al fructelor de pădure - hrana principală a acestui plantigrad - fuseseră tot atâtea motive ca animalul să părăsească sihăstriile, căutându-şi mâncarea în locurile de unde mirosurile ei ameţitoare îi ajungeau la nas: