Pe nea Mărin Şchiopu l-am cunoscut în urmă cu vreo 10 ani acasă la Mircea Dinescu, la Cetate. Venise din Dârvari împreună cu câţiva muzicanţi să-l colinde pe poet aşa cum ştia el mai bine: cu ritmuri de fanfară, texte savuroase, care uşor licenţioase, care de-a dreptul dadaiste, unele scrise de el, altele auzite prin sat şi preluate după ureche, personalizate, cântate în acut cu mâna pe inimă, dansate din buric cu privirea ţintă la pianul nedumerit din salon. A fost dragoste la prima vedere, iar muzicanţii au rămas cu noi până în zori. Nea Mărin a cântat tot ce-a ştiut. A început timid cu "Tinerel m-am însurat", apoi "Lino Catalino", "Sunt un simplu vagabond", "Şurubu'", încheind apoteotic primul număr cu o ciudăţenie de cântare "compusă" de el în tinereţe: "Mambo Siria". Şi cum prima întâlnire este întotdeauna memorabilă, iar trupa de muzicanţi nu avea un nume, au fost botezaţi pe loc.

Spre fala lui nea Mărin, numele ales spontan şi definitiv de Dinescu a fost... Mambo Siria. Lucrurile par a fi simple, dar realitatea le complică de fiecare dată. Nea Mărin a făcut cântecul, trupa se cheamă Mambo Siria după numele cântării lui, între muzicanţii din fanfară el e vedeta, deci el e Mambo Siria. "Eu sunt, domnule, Mambo Siria. Păi cum?"

Din noaptea aceea de pomină, fanfara Mambo Siria a fost invitată de fiecare dată la întâlnirile de la Cetate. Odată descoperiţi şi mediatizaţi, mă aşteptam ca muzicanţii să nu mai facă faţă solicitărilor, să le curgă cântările ca Dunărea primăvara, să poată trăi şi ei, în sfârşit, din muzică. Din păcate, lucrurile nu au stat deloc aşa, cu toate că ascultându-i o dată n-ai cum să-i mai uiţi, în schimb de cum încep să cânte ai şansa să uiţi câteva ore de tine, iar toate grijile să-ţi pară neînsemnate şi departe. Băieţii sunt plini de vervă, adevăraţi, fermecători, cu un chef nebun de cântat. Iar nea Mărin... abso