Ardeleni versus bucureșteni. Bănățeni versus moldoveni. Moldoveni versus bucovineni. Arădeni versus bănățeni. Oșeni versus moroșeni. Bucureșteni versus restul lumii. ”Mitici” versus ”fazani”. Orășeni versus țărani.
Pro-americani versus anti-americani. Pro-occidentali versus anarhiști. Băsescieni versus anti-băsescieni. Funcționari publici versus sectorul privat. România versus politicieni. Anti-comuniști versus stângiști. Ecologiști versus moderniști. Fanar versus Imperiu. Cei care au plecat versus cei care au rămas…
Mă opresc. Mi-ar lua câteva zile pentru a aduna toate etichetele care se pun la ora actuală în România în momentul în care este promovată o discuție, o dezbatere. Toate resentimentele care stau în spatele acestor etichetări. Nu există nicio temă care să unească, care să fie percepută ca fiind comună și în jurul căreia să poți construi ceva. Nu, pentru că gestul reflex al românilor nu este de a combate un argument, de a contra-argumenta, ci de a-l desființa pe cel care nu e de acord cu tine. Iar apoi, reacțiile vin în lanț.
România e bolnavă. E câmpul unui imens experiment social care nu-i dă însă nimănui dureri de cap. Comunitatea există doar în DEX, pentru că românii sunt împărțiți în triburi, clanuri, găști și bresle care încearcă să se izoleze, să limiteze orice interacțiune. Și orice tentativă de comunicare e taxată drept agresiune. Drept declarație de război.
Nu, România nu trăiește în 2010, ci undeva în jurul anului 1000. Când fiecare sat își construia propria palisadă, săpa un șanț și ridica un val de pământ pe care mai înfingea câte un țăruș. În spatele acestei apărări improvizate se simțea la adăpost de orice amenințare care ar fi putut veni din satul vecin. Și nu e doar o figură de stil. În urmă cu doar câțiva ani, colegii mei au găsit în Cluj și în Banat sate în care încă se mai practică endogamia! Și sunt con
