ULTIMA STAŢIE. Căminele de bătrâni private sunt o afacere de viitor, în Bucureşti existând şase astfel de stabilimente. Sursa: Andrei Spirache

„Ce faceţi? Dormiţi în timpul programului?”, se amuză administratorul Ion Militaru. “Nu, nu! Visăm...”, vine prompt răspunsul.

Este tanti Aurelia, cea mai în vârstă locatară a aşezământului. Are 97 de ani. „Apa de la baie nu vine rece de câteva zile. Tre’ să te speli pe dinţi cu apă fiartă! Te opăreşti”, este foarte revendicativă bătrâna. Atâta doar că apa rece este şi că dinţi nu prea mai are.

Are, în schimb, Alzheimer şi nu ştie nici ce face, nici ce vorbeşte. Are 39 de colege şi 22 de tovarăşi de “joacă”. Cu toţii împart o vilă cu două caturi, la marginea Bucureştiului. Majoritatea au Alzheimer.

Urmează cei cu Parkinson şi demenţă senilă, câţiva imobilizaţi la pat şi o schizofrenică. Sunt şi o mână de bătrânei fără afecţiuni psihice şi, de ceva vreme, un orb. Cu toţii se îndreaptă spre ultimul hotar al vieţii, în Căminul- spital Duras Diurpaneus din Pipera. O afacere de mare viitor.

Să nu ştii câţi ani ai!

Cinci băbuţe, toate cu căciuliţele trase peste urechi, se uită la noi ca prin sticlă. „Cine fumează, că simt miros de tutun?”, se revoltă Georgeta. Are 67 de ani, a fost secretară la o întreprindere şi, acum, au adus-o copiii aici, că nu mai puteau s-o îngrijească. Are şi cancer la colon, dar nu ştie încă.

Pe un scaun, cu mâinile veştede împreunate cochet în poală, Eugenia nu ştie câţi ani are: “Am cât par...”. Are 80 de ani şi a fost avocat: “De ce mă fotografiaţi? Să mă gătesc întâi. Nu m-au văzut măcar vopsită!”, se lamentează bătrânica.

Din două în două zile, bătrâneii au program de baie. “Sau de câte ori e nevoie, că unii se mai scapă pe ei”, explică administratorul Ion Militaru, un inginer constructor convertit