Emeric Ienei trăieşte la fel de echilibrat cum vorbeşte. La aproape 73 de ani, n-are griji financiare şi e cel mai respectat om din oraşul cu 200.000 de locuitori
"Vă întrerup o secundă". Moderatorul tv îi cere scuze invitatului emisiunii. "Îl avem la telefon pe domnul Emeric Ienei. Bună seara, domnule Ienei". "Bună sieaara...". Din studioul vreunei redacţii locale sau din fotoliul de acasă, omul care a adus fotbalului românesc Cupa Campionilor răspunde cu aceeaşi eleganţă. Microbiştii îl simt prin fereastra ecranului.
"Gazeta" a mers la Oradea să-l viziteze pe Emeric Ienei cu două luni şi un pic înainte să împlinească 73 de ani. Aşa grăieşte buletinul. Realitatea contrazice banalul act de identitate. Pe podurile care traversează Crişul merge semeţ un bărbat care arată cu cel puţin un deceniu mai tînăr. E antrenorul de la Sevilla.
"Am nostalgia altui Bucureşti"
"Nu vă place Bucureştiul?". "Dimpotrivă, chiar îi simt lipsa de multe ori". "Atunci, de ce Oradea?". "Păi, aici am casa. Din 1978. Un prim-secretar iubitor de fotbal mi-a repartizat-o cînd am antrenat-o pe FC Bihor. Nu e vreo vilă, e o casă normală, o s-o vezi". "Cînd aţi antrenat Steaua, unde locuiaţi?". "La «Haiducului»". Mirarea ziaristului e mare. "Adică la hotel?". "Da, acolo, cu mulţi fotbalişti. Bine, eu aveam un apartament, cît putea fi de mare un apartament la «Haiducului». Locuinţa mea însă a fost cea de la Oradea. Abia după Revoluţie am cumpărat o casă, undeva pe lîngă fostul stadion «23 August». Acolo stau acum fiica mea, cu ginerele şi cu nepoţelul".
"Aşadar, nu vă e dor de Bucureşti". "Mă deranjează aglomeraţia de acum. Am nostalgia Bucureştiului, dar a altui Bucureşti. Cînd am venit eu în Capitală, erau 800.000 de locuitori. Vreo 250.000 erau unguri, cei mai mulţi după Budapesta din vreun alt oraş al Europei. Vorbesc de anii '50 - '60. Acum
