Pentru că le-am auzit de atâtea ori încât sunt primul lucru care ne vine în minte, clişeele sunt nemuritoare şi îi chinuiesc pe cei care nu vor să folosească un limbaj înţepenit. Când s-au inventat, expresii precum „clipe de coşmar“ erau atât de cuceritoare încât s-au făcut şabloane după ele. Între timp s-au tocit şi au devenit automatisme enervante.

Din când în când, în orice partid cu respect de sine „se tulbură apele", apar diverşi „pretendenţi la fotoliul de preşedinte" şi încep „luptele grele". Poate chiar „lupte intenstine şi conspiraţii de culise", pentru că fiecare dintre „tabere" susţine că a „pus în practică obiectivele strategice ale partidului" şi a lucrat pentru „binele românilor", pe când cealaltă s-a ocupat să mulţumească „interesele de grup" şi a ţinut „discursuri populiste".

Citiţi şi:

Pune-ţi neuronii la treabă!

Politicienii sunt printre cei mai fideli utilizatori ai clişeelor de limbaj, deşi expunerea pe care o capătă discursurile lor ar trebui să-i facă mai responsabili în exprimare, spune lingvista Rodica Zafiu, şefa catedrei de Limba Română la Facultatea de Litere din Universitatea din Bucureşti. Acelaşi lucru este valabil şi pentru jurnaliştii presaţi de nevoia de a transmite cât mai rapid o informaţie care să poate fi înţeleasă de cât mai mulţi.

Inovaţie îmbătrânită

„Noi considerăm clişeu o asociere de cuvinte, o sintagmă care începe prin a fi o inovaţie apoi se banalizează, intră în uz şi începe să se repete supărător", explică Zafiu. Aşa au ajuns la ştiri oameni care şi-au „rupt maşinile" pentru că „iarna le-a dat din nou bătăi de cap autorităţilor". Alţii au fost „bătuţi cu bestialitate" sub „privirile îngrozite" ale copiilor, apoi şi-au „dat ultima suflare" sau au supravieţuit pentru că „au avut zile".

Pe acelaşi principiu, Capitala se află „sub asediul iernii", în timp ce, pe Valea Prahovei, „turi