Dupa gustul meu – minoritar, subiectiv si incapatinat – exista uneori o mica scena in cite o comedie unde regizorul ruineaza toata constructia. Dupa o replica relativ reusita, care ar fi putut subzista decent de una singura, este strecurat un mic artificiu profesional destinate celor care au uitat sa rida. Un extra-indiciu punctual de una, doua secunde – poate fi o cazatura, un ragait, o lovitura involuntara – pe principiul ca nu are cum sa strice.
Un fel de ajutor umanitar pentru cei cu simtul umorului subdezvoltat.
S-ar putea crede ca nimic nu e mai absurd decit sa declansezi rasul cu forta. Totusi nu e imposibil. Undeva in adincul creierelor noastre exista niste reflexe care functioneaza cu precizie de ceasornic. Nu le vedem pentru ca sint camuflate in avalansa de senzatii in care ne miscam. Traim padurea fara sa simtim copacii.
Ei bine, de ceva vreme astfel de procese pot fi vizualizate. Tehnica se numeste rezonanta magnetica functionala (fMRI) si a fost introdusa in anii ’90. Principiul de baza este urmarirea fluxului de singe, ca masura a folosirii oxigenului in celulele din diferite regiuni ale creierului: mai multa activitate – mai mult oxigen consumat; mai mult oxigen consumat – mai mult aflux de singe; mai mult aflux de singe – mai mult semnal inregistrat. Metoda e folosita curent in neuroanatomie, in studiul proceselor cognitive asociate cu diverse activitati.
Dar cum in modernitatea in care ne lafaim, nimic nu-si da adevarata masura pina cind nu produce si ceva profit, aria de aplicabilitate s-a extins. Putem acum sa folosim aceasta tehnica si sa pindim reactia consumatorului, sa monitorizam cum i se aprinde beculetul (la propriu) cind vede ceva ce ii place, sa personalizam ambalajele dupa gustul lui. Putem sa-i alintam neocortexul, sa-i flatam lobii temporali, sa-i dezmierdam hipocampusul.
In ultima instanta, e doar o masur
