”Un scriitor bun în România este un scriitor mort. În numele unui scriitor mort se pot organiza ceremonii, se pot acorda premii, se pot obţine burse. Poate fi folosit în discursuri politicianiste, patriotarde ori naţionaliste. Nu deranjează pe nimeni şi contează prea puţin viaţa mizeră pe care a dus-o până în momentul în care a trecut la cele sfinte. Un scriitor viu e incomod, e greu de controlat şi, implicit, nimeni n-are motive să-l promoveze şi să se afişeze cu el. Pentru că, atunci când ţi-e lumea mai dragă, tot la “ale lui” (la ideile lui) se întoarce, indiferent de suma pe care i-o vânturi sub nas. De aceea, cel mai bine e să laşi scriitorul, cât timp e în viaţă, să stea acolo unde îl ştie lumea: la masa neînţeleşilor, a celor toleraţi, cărora le arunci din când în când câte o firimitură.”
***
Fragmentul de mai sus e dintr-un text pe care l-am publicat în primăvara anului 2006, intitulat, ”Un scriitor bun e un scriitor mort”. Aflat pentru câteva zile la Cluj, pentru o serie de conferințe și întâlniri cu publicul și conferențiarii clujeni, am avut ocazia să stau mai pe îndelete, la un ceai, cu Mircea Cărtărescu. După succesul de public al cărții ”De ce iubim femeile”, Mircea Cărtărescu fusese solicitat, și acceptase, să se implice și în viața publică, devenind comentator în ”Jurnalul Național”. M-a frapat modul în care a ținut să sublinieze faptul că el nu e ”editorialist”, ci doar ”publicist”. Era o atitudine defensivă, izvorâtă din atacurile la care fusese supus după ce și-a asumat noul rol. Așa s-a născut textul la care făceam referire – din iritare. Pe de o parte ne plângem că avem modele false, că politicienii și vedetele de mușama ne invadează viața, pe de altă parte îi refuzăm unei personalități care a reușit să demonstreze, să facă performanță în domeniul ei, dreptul de a-și exprima public opiniile.
Textul a revenit în actualitate la
