Soarta PSD, ca unic partid al stângii democrate româneşti, interesează echilibrul structural al politicului în România şi prin asta pe toată lumea. În următoarea perioadă, problema principală a PSD nu va fi Traian Băsescu, PD-L sau PNL, ci PSD însuşi.

Orice organism se reproduce conform programului său genetic transmiţându-şi trăsăturile către urmaşi. Pentru ca o schimbare să se producă este nevoie de un factor mutagen. În ceea ce îl priveşte, PSD a ajuns un partid regional fără teritoriu; o armată condusă de subofiţerii de front, iar nu de generalii de mare stat major. Cum un asemenea operator politic nu poate planifica pe termen lung şi coaliza electoratul în jurul unei strategii având identitate ideologică limpede, PSD mizează pe votul negativ.

Concepţia de funcţionare a unui asemenea partid este bazată pe două teze. Una vizează ordinea internă şi afirmă preferinţa liderilor locali pentru o conducere naţională pe care să o controleze. Alta vizează contextul naţional şi susţine că pentru partid este cu atât mai bine cu cât mai prost îi merge ţării. Evident, liderii locali au nevoie de o umbrelă politică de protecţie la nivel naţional.

În acest sens, însă, ei văd garanţia revenirii PSD la guvernarea României în imposibilitatea PD-L de a evita o erodare dramatică cauzată de administrarea crizei, iar nu într-o bună politică de opoziţie şi o victorie electorală consecutivă prezentării sincere şi convingătoare a unor soluţii social-democrate la problemele naţiunii.

A aştepta ca eşecul guvernării PD-L să ducă la căderea fructului puterii în poala PSD este o eroare. Puterea într-o Românie devastată de criză este un fruct otrăvit. PSD va exercita astfel doar o putere parţială, fiind totodată obligat să apeleze la soluţii de avarie care nu vor permite ocrotirea fidelilor săi, dar îi va înstrăina tot restul societăţii.

Factorul mutagen cel mai efici