Omul vorbea germana din familie, avea studii universitare, lucrase ca scenograf în trei teatre mari din România, era manierat şi foarte mândru de familia lui, doar că nu-l favoriza chipul. Avea o faţă de ţigan, ţigan.

E greu de spus ce-i aceea o faţă de ţigan, dar, dacă te uitai mai multă vreme la a lui, ştiai. Fotografiile pe care le trimitea la teatrele din Germania nu spuneau mare lucru. În fotografii arăta a spaniol sau a mexican. A colindat toată Germania după o slujbă, fiindcă CV-urile îl recomandau, iar imaginile din spectacolele cu decorurile şi costumele croite de el convingeau în toate privinţele.

Când ajungea însă la şefii care ar fi fost să-l angajeze, aceştia se mirau când le spunea că e român, român. Nu-l întrebau dacă e ţigan, dar era limpede încotro băteau. Un singur director a fost deschis cu el, sfătuindu-l să declare că e ţigan, pentru că politica, la nivel de stat, era ca nemţii să le arate bunăvoinţă minorităţilor care îşi depăşesc condiţia generală.

Cu faţa dumitale, i-a zis directorul celui mai popular teatru din toată Bavaria, nici n-ai nevoie de certificări ale originii. Funcţionarii noştri, cât sunt ei de tipicari, se uită şi la om. Ce-ţi zic acum rămâne între noi, fiindcă vorbeşti germana la fel de bine ca mine, şi asta îmi spune că ai şi onoare de bavarez. Modifică-ţi biografia, scrie că provii dintr-o familie de ţigani, din aia care umblă cu cortul, şi pot să te angajez.

Ţigan pe care să-l cheme Popescu nu găseşti niciunde în România. În noul CV, omul şi-a întocmit chiar şi un arbore genealogic plin de bulibaşi şi de scripcari, menţionând că vorbea germana, pentru că un bunic talentat cântase în orchestra de curte a unui şvab bogat din Banat. Oho, a mai zis directorul, şvabii, da, şvabii au avut de tras în România.

În teatru, românul era privit ca o curiozitate şi cu un exces de am