Un articol din vara lui 2009 a stârnit vâlvă în comunitatea ingineriei programării. Autorul este unul dintre cei mai respectați oameni în domeniu și unul dintre întemeietorii ingineriei programării. Într-un domeniu în care una dintre frazele cele mai citate este “nu poți controla ceea ce nu măsori”, articolul argumentează că un astfel de control e benefic doar pentru proiectele la limita profitabilității.

În schimb, spune articolul, un control atât de strict este o piedică pentru proiectele cu adevărat necesare și profitabile. Iar când Google apare printre exemplele de proiecte profitabile nu în pofida ci datorită lipsei de control strict, argumentația devine imposibil de ignorat. Problema, concluzionează articolul, nu e cum să ducem la bun sfârșit proiectele aflate la limită, ci cum să pornim cât mai puține din acestea și cât mai multe dintre cele cu adevărat necesare. Iar pentru asta ingineria programării nu oferă încă nici un fel de răspuns pentru că nici nu a investigat problema. Altfel spus, în 40 de ani de muncă asiduă pentru a defini și populariza măsuri, procese și disciplină, ingineria programării a răspuns la întrebarea greșită sau, în cel mai bun caz, la o întrebare neesențială, cu impact minim.

Autorul articolului cu pricina e însă nimeni altul decât autorul frazei multcitate și promotorul neobosit al măsurării, proceselor și controlului în dezvoltarea de software. Iar articolul nu este un atac asupra ingineriei programării, ci o retrospectivă lucidă și onestă asupra a mai bine de 40 de ani de activitate. Și este, poate chiar mai important, o recunoaștere publică, de către o personalitate marcantă, a unei erori proprii de proporții. Iar răspunsul comunității este o reanalizare a obiectivelor, o argumentație pro sau contra și chiar mai mult respect pentru cel care și-a recunoscut o astfel de eroare (o simplă căutare pe Google vă poate convin