Celor care nu au inteles la momentul potrivit miza geopolitica a alegerilor prezidentiale, ziua de joi, 4 februarie, le-a oferit inca o sansa de a pricepe de partea cui joaca fiecare dintre primadonele politicii romanesti. Invitatia facuta de presedintele american pentru ca tara noastra sa participe la scutul antiracheta, acceptul prompt dat de CSAT, precum si suita de declaratii politice interne si externe ce au urmat ne spun exact si care este marele castig al votului din decembrie 2009, dar mai ales ce ne-ar fi asteptat daca rezultatul sau ar fi fost cel opus.

Chiar daca nu se mai afla in conflict, ca pe vremea razboiului rece, Rusia, pe de o parte, si Statele Unite, NATO si UE, pe de alta parte, au fiecare interese proprii in aceasta zona. Intr-o mare masura, ele sunt divergente, ceea ce face ca Romania sa fie unul dintre teatrele de lupta unde cele doua sfere de influenta se ciocnesc.

Insa modul in care cele doua forte isi promoveaza interesele difera radical. In timp ce NATO si UE dispun de toate canalele oficiale pentru ca politicile comune sa devina si politici ale Romaniei, Rusia nu poate miza decat pe influente subterane. Dar care pot fi extraordinar de eficiente in a sabota parteneriatul dintre tara noastra si alianta militara sau uniunea din care face parte.

Pentru orice om rational, participarea Romaniei la scutul antiracheta nu poate fi decat benefica. Parteneriatul cu SUA ofera o protectie militara suplimentara care nu presupune nici un risc in plus fata de cele asumate deja prin intrarea in NATO, prin participarea cu trupe in Afganistan si Irak, prin contributia la lupta antiterorista. Aceste angajamente ne-au pus de mult pe lista neagra a celor care privesc lumea libera ca pe un inamic, fata de care scutul antiracheta asigura o protectie binevenita. Ca atare, nu exista nici un argument pentru ca un politician de buna-c