Am fost uimit de reacţiile electronice şi telefonice la articolul de săptămâna trecută. Înainte să-l trimit la GdS mă gândeam că pe nimeni nu ar putea interesa „drama datoriilor ţărilor dezvoltate“ ca să o numim aşa, în contrast cu drama din anii ’80 ai secolului trecut, care s-a referit numai la ţările în curs de dezvoltare. Dar se pare că m-am înşelat. Mulţi dintre noi suntem foarte atenţi la ceea ce se întâmplă cu finanţele ţării, chiar dacă nu avem toate elementele pentru o judecată completă.

Prima reacţie a venit de la Andrei, inginerul mecanic care conduce un lanţ de service-uri auto în Pescara, iar seara stă lipit de ecran tranzacţionând monede, acţiuni şi obligaţiuni pe toate pieţele lumii. I-am cerut acordul, aşa că pot cita din e-mesajul lui: „Din articolul tău reiese că starea cea mai grea o au SUA şi Marea Britanie, chiar şi Japonia. Nu e adevărat. Ţările Uniunii Europene au datorii de zece ori cât PIB-ul anual, în timp ce SUA au datorii numai de cinci ori cât PIB-ul anual. UE a consumat aceşti bani pentru a menţine standardul de viaţă ridicat (tot nu e egal cu cel american) şi pentru a menţine o clasă politică extrem de coruptă şi de şmecheră la putere. Spui că România e coruptă? Vino în Italia să vezi cum se dau legi pentru a scăpa oamenii de puşcărie, cum nu există o lucrare publică fără un mic comision, cum orice autorizaţie de construire se obţine dacă lucrezi cu firma de instalaţii a fiului primarului şi firma de materiale de construcţii a nevestei primarului. Vino să vezi cât costă şpaga ca să obţii o licenţă de vânzare Fiat. Vino să vezi cum nici 50% din plăţile făcute de turiştii străini sau italieni (Pescara e o zonă superbă, la 30 de minute distanţă poţi face baie în mare sau schia pe munţi) nu trec prin fisc, iar Guardia di Finanze este proporţional amabilă în raport cu grosimea plicului. O parte din banii împrumutaţi de ţările UE