Despre Ulise, Don Q, Crima si pedeapsa, carti citite si necitite. Despre invatatura asta mare si diplomatia protocolara. FERITI taclaua degeaba, vorbeste Marius Lazurca.
Ce-i in capul lui Lazurca? Dar in cel al lui Marius?
În general un zumzet continuu, de multe ori perfect inutil. Din cînd în cînd, între ai mei, o liniște nesperată, un soi de uimire că totul poate fi atît de simplu, de bun și de frumos. După care, din nou, zum-zum, fără încetare, ad nauseam. Marius? Păi el, săracul, era pînă de curînd un alter ego neglijat. Pînă în studenție mă chema Gabi – Gabriel e al doilea meu prenume. Student, Marius mi s-a părut mai nobil, mai serios, mai franțuzesc. Îl car după mine de atunci, ca pe un nume diurn și public, în vreme ce ai mei îmi spun – nocturn și privat – Gabi. Într-o referință oarecum livrescă, Gabi e Mister Hyde complet domesticit, în papuci de casă dacă vreți. Marius e doctorul – la Sorbona, vezi bine! – Jekyll.
Care-s autorii de carti cu ideile lor, ce va fac capul intreg, care-s limitele proprii care va zguduie?
Nu țin neapărat să am capul întreg, prefer o inimă dintr-o singură bucată. (Asta e o referință cultă, de căutat de pildă prin Talmud, la doctrina celor două înclinații, Berakhoth 61a şi b). Cît despre cărți, contează doar cele recitite, simplul citit nu duce nicăieri. Citesc vrute și nevrute, verzi și uscate: polițiste, gazete de geopolitică, frivolități proustiene, povești de adormit copii (îl recomand pe Oscar Wilde, te adoarme la sigur dîndu-ți și de gîndit, sau visat în speță), tone de hîrtii de vreo zece ani. Psalmii, pe evangheliști și apostoli – zilnic, sau aproape, ca să nu-mi ies din fire.
Care-s cartile mari pe care nu le veti citi niciodata?
Cărțile mari? Sunt cărți care mă sufocă, la propriu – Faulkner, Mann, Broch, Musil de pildă. Îmi acordez greu respirația cu ritmul lor, fiindcă a citi e u
