Nu e nici căruţă, nici teleguţă, dar străbate 60 de km în trei ore. Nu e congelator... decât pe timp de iarnă. Nu e pivniţă sau pod părăsit, dar din când în când îl vizitează şobolanii.
E mijloc de transport... în comun, iar preţul îl face călătorul, pe ideea - dacă n-ai, nu dai, dacă ai, dai... 50 de bani. Porneşte când vrea şi opreşte unde ai nevoie. Ghici ghicitoarea mea! E trenul Bucureşti - Olteniţa.
În anul Domnului 2010, în ţara europeană (membră UE!) "care suntem", cu steag fluturând în faţa Parlamentului de la Strasbourg, pe una dintre rutele CFR-ului, cu plecare "din" şi sosire "în" Bucureşti, circulă un tren-fantomă. Două garnituri, care fac legătura între Capitală (europeană şi ea!) şi municipiul Olteniţa. Între ele, vreo zece halte, unde urcă şi coboară navetiştii. "Halte", un fel de-a spune...
Căci în jumătate dintre ele a mai rămas doar ideea de haltă. Între Şoldanu şi Negoeşti trenul opreşte în câmp. Gara veche, o cămăruţă încălzită cu sobă, a dispărut demult. Acum, sala de aşteptare e direct în zăpadă... La Luica a rămas scheletul unei magherniţe din tablă unde odată se vindeau bilete. Iar la Valea Roşie, clădirea gării e devastată şi arată ca după asediu. În zilele de iarnă e doi în unu, ţine loc şi de adăpost, şi de veceu public. Dacă nu mai sunt halte, nu mai cumperi nici bilete. Pe care ar trebui să le vândă naşul. Ce face însă naşul, veţi vedea!
NICI DRACU' NU IA BILETE
O călătorie "de plăcere" în trenul groazei începe la Gara Titan Sud, fostă Republica sau 23 August. E gara de unde pleacă un singur tren, într-o singură direcţie. Spre Olteniţa. Sala de aşteptare, mică şi "primitoare", e înţesată de oameni. La Casa de bilete, nimeni. Doamna din spatele ghişeului ne priveşte pe jumătate mirată, pe jumătate amuzată când îi întindem banii. Semn că demult nu i s-a mai întâmplat asemenea grozăvie. Biletul se emite greu
