Poţi, dar nu mai are nici un haz. Indiferent ce i-ai spune, nu-l mai scoţi din sărite. Ba se mai uită şi lumea chiorîş la tine, că-i tulburi odihna. Să-i răspunzi de dragul adevărului? Pe cine mai interesează adevărul, cînd la noi ceea ce contează e cine-o zice mai usturător?

Ideea lui Adrian Marino de a le-o zice, cum ar veni, postum celor despre care avea o părere proastă, pe drept sau pe nedrept, reia tradiţia autohtonă a memoriilor cu efect întîrziat. Cu anumite deosebiri.

Liviu Rebreanu a cerut ca Jurnalul său să nu fie publicat decît la 50 de ani de la moartea lui. Avea şi el cîţiva clienţi pe care i-a făcut de două parale, dar îndeobşte persoane care l-au atacat de nenumărate ori, răscolindu-i răuvoitor trecutul. Nu i-a căşunat pe nimeni din senin, iar atitudinea lui era mai degrabă una de tip constatativ „Iar m-a atacat cutare” şi cu cîte un epitet, în coada constatării.

Adrian Marino îi ia la tocat şi pe cei cu care i s-a întîmplat să polemizeze, dar şi pe unii cu care a avut relaţii bune, pe care îi acuză de păcate prin ricoşeu. Cred că cei care au preferat să nu comenteze caracterizările pe care li le-a consacrat Marino au făcut mai bine decît Mircea Dinescu, cel care a declarat pentru EVZ că „Marino minte şi mort” şi că memorialistul ar fi fost informator la SIE. Dinescu n-ar fi trebuit să profite de funcţia lui la CNSAS pentru a-i da o contralovitură, postum, lui Adrian Marino. Chiar dacă teoreticianul literar l-a atacat aiurea la disidenţă, preluînd murdării apărute prin România mare.

Văd că după apariţia în EVZ a fragmentelor din cartea lui Adrian Marino a reînviat şi vechea discuţie despre dreptul la contestare. Asta cu trimitere, evident, la aşa-numiţii boieri ai minţii. Ca şi cum Pleşu şi ceilalţi boieri contemporani ai intelectualităţii autohtone ar sta netulburaţi pe niscai socluri, iar de pe trotuar li s-ar adresa numai