Modul in care se face politica la noi scoate in evidenta preferinta exacerbata pentru interesele politice personale sau pentru cele de grup. Nu este de mirare ca democratia romaneasca scartaie.
De cele mai multe ori, dupa 1989, politica a fost obsesiv dominata de pasiuni dintre cele mai diverse, in detrimentul unei gandiri pragmatice institutionale. Nu afirm ca oamenii politici nu si-au urmarit interesul, fie personal, fie politic intr-un mod cat se poate de pragmatic si riguros. Pur si simplu, viziunea politica pe termen lung a fost dominata de interesele de moment, de instinctele personale, de micile afaceri transpartinice si intrapartinice.
Traditia constructiei institutionale postdecembriste in functie de interese si preferinte personale merge, inapoi in timp, pana la Ion Iliescu. Constitutia din 1991, construita pentru ca puterea de atunci, FSN, sa poata controla resorturile institutionale ale democratiei incipiente, nu prevedea separatia puterilor in stat, iar revocarea prim-ministrului de catre presedinte era posibila. O buna perioada de timp, arhitectura constitutionala a favorizat puterea emanata din spiritul revolutionar.
Ulterior, chiar daca s-au corectat unele deficiente majore prin modificarea Constitutiei din 2003, decalarea alegerilor prezidentiale au fost facute, din nou, in "interes de serviciu". Adrian Nastase candida in alegerile din 2004, iar PSD trebuia sa ramana o buna perioada de timp la putere. Calculul politic estimat nu a iesit, iar arhitectura constitutionala, din nou, a fost data peste cap.
Introducerea votului uninominal nu a produs schimbarile asteptate. Politicienii s-au grabit, sub presiunea publica, sa construiasca, intre o pauza de tigara si un sprit, un sistem electoral care sa reformeze clasa politica. "Uninominalul", chinuit luni intregi in comisiile parlamentare, a nemultumit chiar
