Cu 15-20 de ani în urmă, o despărţire în lumea satului ar fi zguduit întreaga comunitate. Şansele ca o femeie să-şi lase bărbatul erau aproape nule. Bătută, alungată, nevasta aştepta să treacă furtuna şi se-ntorcea în ogradă, la omul cu care se pricopsise - din proprie vrere sau din cea a părinţilor - şi-şi vedea mai departe de orătănii şi de cratiţele din bucătărie.

„N-am avut trai bun cu el. Ehe, de câte ori nu m-a înjurat şi nu m-a bătut! Îmi dădea cu pumnii după cap - ete-aşa“, povesteşte tanti Lenuţa (numele nu sunt reale), văduvă acum de mulţi ani. Îşi pleacă anevoie capul, căci reumatismul şi bolile bătrâneţii i-au anchilozat trupul, încercând să rememoreze şi să imite poziţia chircită şi mişcarea înconvoiată pe care o adopta ca să-şi ferească faţa de lovituri. Când se-mbăta - de câteva ori pe săptămână - nu trebuia să-i stea în cale. Deşi, nu era bine nici aşa. Pe unde umbla? Stătea pe la poartă toată ziua, gură-cască, sau prin vecini şi nimic nu făcea. Să-i aducă ciorba! Sau n-a făcut? Circul depăşea adesea graniţele curţii. Lumea „de pe linie“ se obişnuise. Femeile o-ntrebaseră la-nceput de ce nu-l lasă, de ce nu pleacă, să ia copiii şi să se ducă la maică-sa. Da' ziceau şi ele aşa, în virtutea inerţiei şi a libertăţii de a zice ceva, mai ales că nu ele urma să facă pasul. Dar unde se mai pomenise ca femeia să-şi lase bărbatul şi să plece? Era ruşine mare, nici părintele nu era de acord, că ce Dumnezeu a făcut tot el să desfacă, zicea, şi-apoi unde să meargă cu doi copii? Să fie de batjocora satului şi când or merge la „şicoală să se râdă ceilalţi copii de ei“? Mai bine, tanti Lenuţa a rămas cuminte acasă. Cu bătaia se obişnuise, era săptămânală. O aştepta, ca şi pe leafă, cu regularitate. Vorbele grele şi ocara nu le mai lua în seamă de mult. Ar fi făcut la fel şi cu şmotruiala, dacă n-ar fi rămas zile întregi cu ochii umflaţi şi cu vânătăi pe