Marius Oprea este prins în iţele ingrate ale maşinăriei politice.

Cazul lui Marius Oprea, pentru care circulă în prezent apeluri de susţinere şi pentru care se scriu articole în presă, arată încă o dată cât de nefastă a fost pentru el combinaţia dintre profesiune şi politic, cât de înşelător vs. obtuz este politicul, oricât de atractiv poate părea la un anume moment dat şi cât de expusă rămâne profesiunea, atunci când, fie şi vremelnic, ea se angajează în slujirea politicului.

Dar care sunt, foarte pe scurt, faptele? În 2006, aproape concomitent cu crearea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPADCR), condusă de Vladimir Tismăneanu, guvernul Tăriceanu înfiinţează Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (IICCR), perceput ca rival / concurent al Comisiei, avându-l ca director pe Marius Oprea. Ne aflam, dacă vă amintiţi, în plină cherelă, devenită repede război curat, între preşedinte şi premier. Marius Oprea, pe care premierul Tăriceanu şi-l dorise consilier pe probleme de securitate, nu primise, dintr-un motiv încă necunoscut, certificatul ORNISS, prin care ar fi putut avea acces la documentele clasificate, rămăsese doar consilier personal, poziţie din care s-a implicat activ în politica premierului, cu ale sale adversităţi cu tot. De-ar fi să amintim doar redactarea pachetului de legi privind siguranţa naţională şi care avea ca ax central trecerea serviciilor secrete de la preşedinte la premier.

Dacă acel proiect ar fi fost adoptat atunci, nu cred că Oprea s-ar fi bucurat ca astăzi serviciile secrete să fie în mâna lui Emil Boc, inutil de precizat cât de apropiat preşedintelui Băsescu. În paralel, Marius Oprea, ca şef de agenţie guvernamentală, cu rang de secretar de stat, pune pe picioare IICCR, cu sediu, personal şi buget, dar este cooptat şi în CPADCR. Cam mult, au ricanat, la vremea resp