Iar din martie nimic nu va mai fi precum a fost. De după moarte, mai exact la cinci ani de la dispariția sa fizică, Adrian Marino revine cu o carte de memorii ”Viața unui om singur”, cu reacții în avanpremieră care o anunță deja, de pe acum, ca fiind titlul anului.
Primele luări de poziție. Cea mai bună apărare e atacul: Adrian Marino a fost acuzat de colaboraționism cu fostul regim și de… stângism. Cum bătălia se anunță a fi imundă, și cum sunt convins că sunt mulți cei care nu știu cu adevărat cine a fost Adrian Marino, ce s-a întâmplat în 2004 și 2005, dar, mai ales, care e miza reală a acestei dezbateri, câteva precizări și concluzii (nicidecum verdicte) personale.
***
Născut la Iași, pe 5 septembrie 1921, Adrian Marino a obținut licența în Litere, în 1944, la București, și, doi ani mai târziu, a devenit doctor cu o teză despre viața lui Alexandru Macedonski. A fost o primă lucrare care anunța una dintre preocupările și ideile lui majore – valoarea culturii românești în raport cu cultura europeană și universală. A lucrat la catedra lui George Călinescu timp de 3 ani. Răceala relațiilor cu George Călinescu nu a fost cauzată, așa cum am văzut deja că se afirmă, doar pentru că acesta ar fi acceptat colaboraționismul cu regimul comunist. Ceea ce i-a despărțit au fost, în primul rând, ideile. Pentru că Adrian Marino, spre deosebire de Călinescu, contesta valoarea unei părți a literaturii autohtone, atâta timp cât nu reușea să transceadă propriilor granițe, să nu fie valoroasă doar între propriile limite, într-un spațiu strict determinat, ci și în comparație și în competiție cu alte literaturi.
În 1949, implicarea în activitățile propagandistice ale organizației de tineret a Partidului Țărănist au dus la arestarea și închiderea lui până în 1957, cei opt ani de închisoare fiind urmați de șase ani de domiciliu forțat în Bărăgan. Dreptul la semnăt
