Am citit în Evenimentul Zilei, apărut într-un nou format, o avanpremieră a cărţii de memorii ale lui Adrian Marino, care va apărea la Polirom. Autorul a vrut ca acest volum să fie publicat la cinci ani după moartea lui, pentru a fi scutit în viaţă de reacţiile celor despre care a scris defavorabil.

Pentru unii dintre scriitorii despre care Adrian Marino a scris „de rău” în această carte opiniile sale nu sînt o noutate, fiindcă le făcuse publice în presa culturală cu cîţiva ani înainte de a muri. Iar ceea ce n-a apărut în presă, circula în lumea literară în forma „Ai auzit ce a zis Marino despre cutare?” uneori cu adăugiri din partea colportorilor. Se ştia de pildă că Adrian Marino nu-i suporta pe păltinişeni, începînd cu Noica. Si că atunci cînd, în calitate de preşedinte al unui juriu ASPRO, i-a validat premiul lui Andrei Pleşu, Despre îngeri, i-a făcut un laudatio pe dos, încît Pleşu, contrariat, a dat premiul înapoi.

Se ştia de asemenea că Adrian Marino avea o părere infectă despre Eugen Simion pe care îl acuza de carierism ori de cîte ori venea vorba despre el.

Marino nu-i înghiţea nici pe o parte dintre criticii literari de la Cluj, cei din echipa lui Mircea Zaciu. N-avea ochi să-l vadă pe Mircea Dinescu, îl irita CTPopescu, iar dintre morţi nu-l ierta pe G.Călinescu, căruia îi fusese asistent la Iaşi şi căruia îi reproşa colaboraţionismul ignobil cu puterea comunistă.

Cînd eram la Europa Liberă, Adrian Marino venea pe la biroul din Bucureşti ori de cîte ori avea drum prin Capitală. Înalt, semeţ şi încă un bărbat bine, deşi trecuse de 75 de ani, mă deruta cu trecerile lui de la amintirile din puşcărie, fără multe amănunte, la evaluările despre personajele lumii culturale contemporane.

Teoreticianul literar era rău de gură şi îmi dădea impresia că se considera nedreptăţit pe scara de valori a acelor ani. Cînd îi şfichiuia pe Eliade ş