De fiecare dată când ninge şi viscoleşte mai serios, localnicii din Peştera străbat cu greu cei 10 km de serpentine care-i despart de civilizaţie. Puţinii mocani care au mai rămas „la coada oilor” îşi fac provizii din timp şi le cară în desagile măgarilor sau cu săniile trase de cai. Ei trăiesc fără asistenţă medicală, fără protecţie în situaţii de urgenţă, unii chiar şi

fără energie electrică. Cu toate astea, localnicii sunt mulţumiţi

Viaţa-i grea în satul Peştera. Situat în creierul munţilor, la 1.000 de metri altitudine, cătunul este despărţit de civilizaţie de 10 km de serpentine abrupte, neasfaltate. Iarna, când ninge zile-n şir, autoturismele rămân blocate-n nămeţi. Mulţi localnici rămân rupţi de lume, fără asistenţă medicală, pompieri, ba chiar fără energie electrică sau apă curentă. Localnicii nu pot decât să-şi facă provizii şi să aştepte îndreptarea vremii.

„Drumurile sunt nasoale rău”

„Măgarul este casa ciobanului”, ne spune un localnic din Peştera, în timp ce fixa desagile pe măgarul - proprietate personală. „Eu stau mai jos, în vale şi acolo nu ajunge nicio maşină. Nu am curent, dar m-am obişnuit aşa, cu lampa pe gaz. Mi-ar place şi mie să mă uit la televizor, dar nu am ce să fac”, ne spune bietul mocan, fluierând la urecheat. Mai la deal, alţi doi ciobani se legănau în şaua cailor.

„Folosim cai pentru că pe unele drumuri săniile sau căruţa nu pot intra. Aşa ne mişcăm mai repede”, ne spune Rareş Ioan Stamate, de pe calul lui. Fratele său îl urma. „Drumurile sunt nasoale rău. În rest, ne încălzim cu lemne, avem apă. Nu ne plângem”, ne spune Radu Stamate. În urma lor, dealul este luat în piept de doi elevi, ce se întorc de la şcoală. „Eu stau aproape, la 5 minute, însă am colegi care stau peste deal, cum se zice pe la noi. Ei fac jumătate de oră până la şcoală”, ne spune fetiţa. „Am mai rămas 6 în clasă. Eram 8