Face deja furori cartea (care stă să apară în librării) lui Adrian Marino, Viaţa unui om singur, de la Polirom, prezentată ca bombă cu ceas în cultura românească. Marino însă nu s-a ferit nici în timpul vieţii să fie un incomod, i se ştiau duşmanii (mai toată lumea culturală) şi i se ştia mai ales forţa de om care a scris multe, a făcut multe şi ştie imens de multe. Am pentru voi un fragment în exclusivitate, prin amabiltatea editurii:

Glumă-neglumă, sistemul funcţiona implacabil şi inevitabil, din ambele direcţii. Ne aflam, să nu uităm, în plin “război rece”, din care cauză astfel de episoade nu aveau, de fapt, nimic neobişnuit. Preocuparea de bază a Securităţii era supravegherea şi infiltrarea exilului. Adică exact ceea ce eu nu făceam, din motivele expuse anterior de mai multe ori.

Iar M. Eliade nu reprezenta, de fapt, decât un caz, între multe altele. Rezultatele nu puteau fi, în mod inevitabil, decât fie previzibile, fie nule. Eram chiar mirat cât de puţine “întrebări” mi se puneau despre această relaţie. N-am avut, cred, mai mult de două-trei “întrevederi” de acest tip. Şi, în definitiv, ce-aş mai fi putut spune şi “aduce” în plus, când, la Paris, în jurul lui Mircea Eliade foiau agenţii rezidenţi locali ?

Cred că din acest motiv am fost lăsat efectiv în pace. Autor a două cărţi, colaborator la diferite publicaţii americane şi franceze despre M.E., eram destul de cunoscut, măcar sub acest aspect, ca să mai fi “produs” informaţii noi, despre activitatea mea. Iar despre legăturile mele cu M.E. “se ştia” deja “tot” încă din ţară. Mai ales că M.E., într-un fel, se predase el însuşi, cu arme şi bagaje. Ca şi C. Noica, de altfel.

(…)

Mă revolta încă de la început şi continuă să mă revolte şi azi dubla măsură cu care erau şi sunt măsurate fapte riguros identice. Despre ce este vorba ? Nimeni nu acuza pe C. Noica pentru faptul că “a călăt