Mircea Eliade rămâne unul dintre cei mai importanţi cărturari ai exilului, fie şi numai pentru că este savantul de anvergură internaţională care a trezit interesul Occidentului pentru esenţele religioase ale Orientului. A apărat cu ştiinţă şi convingere supremaţia spiritului, singura forţă intrinsecă evoluţiei, progresului. A proiectat irealul în realitatea concretă şi palpabilă, ştiind că dimensiunea extrasenzorială se relevă doar celor care au capacitatea de a o percepe, iniţiaţilor. Eliade nu a fost atras de literatura SF (precum discipolul său Ioan Petru Culianu), ci a cultivat, în perfectă cunoştinţă de cauză, proza fantastică.
Jean-Marie Le Clezio, laureatul Premiului Nobel pentru literatură de acum doi ani, a semnat în 1979 un editorial în revista La Quinzaine litteraire, intitulat "Mircea Eliade, iniţiatorul", în care spunea: "Cărţile lui sunt cărţi adevărate, ca nişte peceţi sau columne, ce nu sunt făcute numai din cuvinte şi din mode, ci creează în jurul lor un mister, un val de lumină care ne atrage şi ne face bine".
FRUCTUL OPRIT...
Scrierea "Nopţii de Sânziene" a durat şase ani, între 1949 şi 1955. Titlul franţuzesc al romanului, "Pădurea interzisă", conţine şi induce misterul teritoriului rezervat, ezoteric. Spaţiul este interzis, ca şi fructul din Grădina Raiului. Este vorba despre intrarea oprită celor cu pricepere obişnuită, cu capacitate de înţelegere comună, oarecare. Totuşi, "Noaptea de Sânziene" delimitează spaţii profane, ale tuturor, ca posibile depozitare ale miracolului, neobişnuitului, fantasticului.
Eliade se lasă purtat de fantezie spre Bucureştiul paradiziac al tinereţii sale. Construcţia sa epico-fantastică este proiectată într-un spaţiu fizic şi spiritual concret. Naraţiunea este densă şi orientată pe mai multe paliere.
Autorul crede că Shambla (devenită sambo), locul sacru, există
