Elling este un spectacol curat, sugestiv, mizând pe generozitatea convenţiei, apropiată mai degrabă teatrului documentar, fără excese de paradă.

Romanul norvegianului Ingvar Ambjřrnsen, Fraţi de sânge, a fost confirmat dintru început de aprecierea cititorilor, urmată de succesul internaţional al traspunerii cinematografice din 2001, după cel repurtat de piesa scrisă de Axel Hellstenius şi Petter Naess, care a semnat şi regia filmului. Rareori se întâmplă ca o proză reprezentativă să se repercuteze, în artele spectacolului, în atâ­tea, relevante, corespondenţe. Textul dramatic, ofertant dincolo de aparenţa comună a tramei (o poveste cu „marginali“, despre înstrăinare, prietenie, iubire, singurătate…), e, în conciziunea replicii şi a situaţiilor, proba de foc a interpretării. A spune lucrurilor pe nume a ajuns deja o pastişă, dacă se confundă cu ariile insolenţei, iar promotorii sus-zisei formule nu duc lipsă de adepţi. După montarea de la Sibiu, regizorul Vlad Massaci îşi propune altceva în spectacolul Elling, recent pus în scenă la Teatrul de Comedie, graţie unei echipe sudate, în spiritul lucrului bine făcut. Chiar dacă uneori tentaţia spre „şarj㓠nu este exclusă, se adaptează aici ingredientelor jocului. O interogaţie deschisă percepţiei contemporanilor până la urmă şi un contrapunct necesar. Fie şi pentru a ocoli melodrama, devenită punct de reper în lumea noastră globalizată.

Tinerii Elling şi Kjell Bjarne, foşti pensionari ai unei case de sănătate, împărtăşesc „în oglind㓠un trecut traumatizant, fireşte, diferit, aşa cum le va fi şi destinul, supuşi, apoi, programului de resocializare propriu oricărui stat care nu se dezice de cetăţenii săi, punct de plecare al peripeţiilor de râsu’-plânsu’ într-o tăcere care vorbeşte. Numai că, traversând aparenţele, maladia depăşeşte cazuistica, iar drama existenţei omeneşti nu poate fi confiscată de statistic