Nu este nicio exagerare când spunem că momentul deciziei de amplasare în România a interceptorilor antirachetă este unul crucial, comparabil cu intrarea ţării în NATO. Evident, această decizie, aprobată de supremul for de apărare naţională, a fost una politică, susţinută de Traian Băsescu, preşedintele României. Parteneriatul strategic cu Statele Unite este fundamentul doctrinei de apărare a ţării, un fapt recunoscut şi susţinut de forţele politice responsabile. Nu e vorba nicicum de o victorie de imagine a unui lider ori a unui partid politic, ci de şansele României de a participa la cel mai important proiect politico-militar occidental al următoarelor decenii. În plus, această cooperare militară dintre România şi SUA va avea palpabile efecte în plan economic, politic şi cultural.

Ce poţi însă adăuga la declaraţia lui Ion Iliescu, preşedintele de onoare al PSD, portavoce a cercurilor pentru care NATO şi Occidentul, în genere, sunt numele unor vechi fobii? Decât că ar fi fost cel puţin riscant pentru România, stat NATO, ca echipa Iliescu-Geoană să facă jocurile în următorii 5 ani. România nu-şi poate permite erori de decizie care să-i submineze credibilitatea ca aliat loial. Şi totuşi, întrebat cum comentează implicarea României în sistemul de dezvoltare a scutului antirachetă, fostul preşedinte al României, omul care se jura acum câţiva ani cu devotamentul său pentru cauza NATO, a răspuns, în primă instanţă: „Nu ştiu, nu am văzut, nu pot să mă pronunţ“. La insistenţele jurnaliştilor, care s-au interesat dacă amplasarea sistemului ar fi benefică pentru România, Iliescu a răspuns: „Eu aş fi împotrivă“. În sinea lui, probabil însuşi Mircea Geoană se cruceşte. Interesul naţional nu este însă obiect de negoţ, istoria veacului trecut ne învaţă că erorile de perspectivă duc la cataclisme cu efecte cumplite. * * *

Un moment istoric

Trebuie să ne păstrăm